„Povești din umbră”, „Povestiri cu dragoni” și „Problema celor trei corpuri”

În numărul 49 din Revista de suspans și numărul 83 din Helion Online prezint trei volume. Două dintre ele sunt antologii publicate de editura Tritonic, Povești din umbră (ed. Bogdan Hrib) și Povestiri cu dragoni (ed. Michael Haulică), iar al treilea este o traducere apărută la editura Nemira, Problema celor trei corpuri de Liu Cixin. Povești din…

Citește în continuare

Revista Zin #1

Revista Zin #1

 

ZIN-1

Iată că, după o perioadă în care dispăruseră din peisaj, revistele SFFH tipărite au revenit. Desigur, Helionul timișorean și-a păstrat cele trei numere duble anuale cu care ne-a obișnuit, dar acolo este vorba despre o situație aparte – publicația adună între paginile ei materiale deja apărute în ediția online și, în plus, nu se comercializează.

Cu ocazia RomCon-ului din 2017, o revistă care a însoțit SF-ul românesc de-a lungul anilor, cu multe sincope, a ieșit din nou în lume. Este vorba despre o altă publicație de pe malul Begăi, de data aceasta a celor de la H. G. Wells, și anumeParadox. Îi spun „Bine ai revenit!” și sper să capete o periodicitate a aparițiilor și să se poată procura mai ușor decât pe sub mână.

Același eveniment a consimțit nașterea unei noi reviste tipărite, intitulată Zin, promovată cu foarte mult zel de Lucian Cristian Oancea. Asupra primului ei număr îmi voi opri atenția în articolul de față…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 85 din Gazeta SF)

„Crăciunul care nu a mai venit” de Anamaria Ionescu

„Crăciunul care nu a mai venit” de Anamaria Ionescu

 

anamaria-ionescu-craciunul-care-nu-a-mai-venit

Nu știu dacă fiecare generație are filmul ei. În ceea ce mă privește, am simțit că filmul generației mele a fost Liceenii, cu Ștefan Bănică jr. și Oana Sârbu – chiar dacă, la vremea apariției lui, încă nu intrasem la liceu. Viața specifică școlii românești era „de acolo”, preocupările, ideologia, atitudinea erau exact ce vedeam/trăiam.

N-am crezut că, treizeci de ani mai târziu, aveam să descopăr cartea generației mele. Una care ia în discuție viața unui adolescent de dinainte de 1990, o trece prin evenimentele din decembrie și o duce mai departe, în democrația noastră originală. Știu, s-au scris texte, au fost făcute filme a căror acțiune se învârtea în jurul subiectului. Totuși, în cazul meu, contactul pe care l-am avut cu unele dintre aceste creații a fost relativ sec, ca și cum aș fi asistat la un documentar, ori la ceva care – deși relata realitatea – nu rezona cu mine.

Ei bine, citind Crăciunul care nu a mai venit de Anamaria Ionescu am avut senzația că am dat de cartea cu pricina…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 82 din Helion Online)

„Noaptea lemurienilor” de Florin Giurcă

„Noaptea lemurienilor” de Florin Giurcă

 

NLFG

Florin Giurcă este un scriitor pe care l-am cunoscut prin intermediul prozelor publicate în revistele online – preponderent în Gazeta SF. Mi-a plăcut stilul său de a scrie. Ideile nu erau neapărat senzaționale – deși unele proze m-au surprins prin imaginația lor – dar erau suficient de reușite ca să suscite interesul și erau tratate, în marea lor majoritate, prin intermediul unor povești relatate plăcut și cu o serie de referințe ce dovedeau o cultură vastă. Am întâlnit pe alocuri și unele naivități care au răpit unor proze atingerea întregului potențial, dar aveam suficiente elemente ca să-mi doresc să citesc o carte a acestui autor.

N-am fost foarte încântat să văd că a ales să facă primii pași în volum în seria România sub Asediu. Nu pentru că ideea celor de Pavcon, îngrijită de Florin Purluca, ar fi una proastă. Dimpotrivă, mi se pare excepțional că au vrut să exploateze această nișă în ceea ce privește filonul autohton. Succesul nu ține doar de talent, ci și de idei și de marketing. Singura problemă este că eu nu gust în mod deosebit genul acesta de proză apocaliptică…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 85 din Gazeta SF)

„Pe cine nu lași să moară…” de Anamaria Ionescu

„Pe cine nu lași să moară…” de Anamaria Ionescu

 

anamaria-ionescu-pe-cine-nu-lasi-sa-moaraPe scriitoarea Anamaria Ionescu am cunoscut-o prin intermediul seriei polițiste Sergiu Manta. Mă rog, în ce măsură poate fi polițist un asasin de profesie. M-a incitat suficient de mult încât să fiu curios să încerc și scrierile ei anterioare, mainstream. Am testat apele cu volumul de debut, colecția de povestiri Camera obscură. Am concluzionat că autoarea știe să surprindă profunzimile trăirilor personajelor și are ochi pentru reperele care definesc viețile oamenilor.

Am avut încredere să merg mai departe, către a doua ei carte – tot un volum de povestiri, intitulat Pe cine nu lași să moară. Sunt mai multe texte față de debut (șaptesprezece față de șapte), dar multe dintre ele se rezumă la schițe „din câteva atingeri” ale unor scene ce ar putea fi inspirate din viețile oricui. Nu sunt povestiri per se, cu introducere, intrigă, punct culminant și deznodământ, dar se lipesc de suflet, pentru că sunt extrem de personale – nu în sensul că ar fi desprinse din experiența autoarei, ci pentru că le simți, din postura cititorului, ca făcând parte din viața ta. Sunt stări, mici acțiuni pe care poate le-ai trăit tu, ori un vecin, o cunoștință…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 82 din Helion Online)

„Luna nouă” de Ian McDonald

„Luna nouă” de Ian McDonald

 

Pe Ian McDonald l-am ținut minte de când i-am citit cele două cărți traduse în colecția Cyborg a editurii Pygmalion: Inimi, mâini, glasuri și Necroville. Raportându-mă la gusturile mele literare, nu mi-a plăcut niciuna dintre ele. Dar ambele aveau un „ceva” ce m-a incitat, a scormonit undeva în străfundurile ființei mele și nu le-a permis să rămână niște simple cărți pe care le-am parcurs, cândva. Poate că, într-o conjunctură favorabilă, ar fi ajuns să aibă asupra mea același efect ca scrierile lui Brussolo – un scriitor atipic pentru preferințele mele.

Prin urmare, când am aflat că Nemira a tradus primul volum al seriei Luna, am stat pe gânduri. Bănuiam că incompatibilitățile dintre stilul autorului și gusturile mele era posibil să fi rămas la fel. Pe de altă parte, mai trecuseră niște ani peste mine, ca și peste autor, așa încât… cine știe? În plus, exista acel „ceva” pe care simțeam nevoia să-l caut în noua creație a autorului britanic.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 48 din Revista de suspans)

„Noir de București” – antologator Bogdan Hrib

„Noir de București” – antologator Bogdan Hrib

 

Am mai spus-o și cu alte ocazii că, după părerea mea, antologiile sunt un demers bun, deoarece permit publicului să-și facă o imagine despre un anumit grup de scriitori (aranjați sau nu pe anumite criterii, cum ar fi apartenența la o anumită zonă, ori generație), sau despre reprezentarea unui anumit gen literar la noi ori în alte părți. În ceea ce ne privește, dacă la capitolul SFFH stăm relativ binișor cu antologiile și volumele colective, în domeniul crime lucrurile diferă. Prin urmare, ideea de a realiza o antologie de gen cu autori autohtoni mi s-a părut o inițiativă binevenită.

Noir de București nu este doar o antologie de gen, ci are și o temă. După cum spune și titlul, textele din cuprinsul său au, toate, acțiunea în capitala țării. Volumul se alătură, astfel, unor inițiative similare de peste hotare. Cele optsprezece texte incluse – unele aparținând unor autori cu state vechi, altele unora ajunși mai recent pe scena literară – sunt împărțite pe patru secțiuni, după tipicul lor. Unele țin de acțiuni polițienești, alții de povești ale orașului, unele sunt cu detectivi și, în fine, altele istorisesc diferite acțiuni civile. Dar toate au în comun orașul București și mistere, enigme care rămân mai mult sau mai puțin neelucidate.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 48 din Revista de suspans)

„Aripile Albastre – Dragon” de Anamaria Borlan

„Aripile Albastre – Dragon” de Anamaria Borlan

 

Când am aflat că Anamaria Borlan urma să lanseze o carte, am fost curios să văd despre ce va fi vorba și, mai ales, cum scrie. Când am aflat însă că Aripile Albastre – Dragon era primul volum dintr-o serie de zece cărți căreia urma să i se mai adauge una, la fel de consistentă, recunosc că am fost un pic debusolat. Îmi plac seriile, dar sunt reticent când ele vin din partea unor autori despre care n-am nici cea mai mică idee cum scriu. Totuși, la viața mea am început și serii mult-lăudate ale unor autori cunoscuți, pe care le-am abandonat pentru că nu m-au convins. Prin urmare, puteam testa apele și în situația de față, mai ales că dădusem peste o momeală căreia era greu să-i rezist.

Există anumite culturi față de care simt o atracție deosebită, iar cea japoneză este una dintre ele. Sunt conștient că multe dintre lucrurile care-mi plac în legătură cu ea sunt stereotipuri care reflectă doar parțial realitatea, dar îmi plac și, prin urmare, sunt ușor de vrăjit cu asta.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 84 din Gazeta SF)

„Spațiul Revelației” de Alastair Reynolds

„Spațiul Revelației” de Alastair Reynolds

 

Alastair Reynolds

Pe Alastair Reynolds l-am descoperit, dacă bine-mi aduc aminte, într-un volum tradus tot la editura Nemira și intitulat Câini de Diamant. Zile pe Turcoaz. Nu m-a impresionat la vremea aceea. Ulterior, peste ani, am citit Prefectul, tradus de data aceasta la editura Trei. M-a lăsat cu gura căscată. Conținea tot ceea ce-mi doresc eu de la o carte: idei menite să-mi pună mintea pe moațe, speculații științifice excelente, mostre de imaginație debordantă, descrieri, personaje cu care puteam empatiza și o acțiune foarte bine condusă.

Orașul Abisului și Amintirea albastră a Pământului l-au propulsat rapid pe Reynolds în topul scriitorilor mei preferați. M-a vrăjit atât de tare, încât am fost dispus să recitesc Câini de Diamant. Zile pe Turcoaz.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 81 din Helion Online)