Sala de lectură

Ceea ce suntem

– Hiperspaţiu activat…
Mănuşile zimţate atinseră scurt panoul de comandă şi o lumină violacee ţâşni din computerul de bord.
– …5… 4…
Centurile de siguranţă încolăciră lacome trupurile musculoase apoi se retraseră tăcute în umbra videoproiectorului.
– …3… 2…
Un tremur abia ghicit străbătu nava făcând motoarele să se încordeze ca un animal la pândă.
– …1… START!
O explozie de lumină şi un şuierat înfiorător umplură spaţiul. Pentru o clipă, navele părură că se alungesc, apoi înghiţiră spaţiul lăsând în urmă doar o părere.

*

– Sir, pregătirile pentru bătălia decisivă sunt gata… Cei mai buni oameni ai Imperiului au venit să ne ducă spre victorie.
Pentru prima dată patru legende vii, ale căror nume ar fi pus la respect zeci de galaxii, acceptaseră să-şi unească forţele pentru a evita distrugerea Imperiului: Frank Meggan – stăpânul luminii, Ben Miller – lupul singuratic, Ronnie Tack – super androidul şi Jackie Deanne – omul computer.
– Şi totuşi ne lipseşte piesa cea mai importantă: Larry Beat, omul care nu pierde niciodată.
…Refuzase să se alăture Cauzei Comune. Războiul însemna pentru el un lucru stupid, fără sens. El putea scăpa oricând de harki, iar neputinţa celorlalţi îl lăsa indiferent. El era Eternul Învingător…

*

În imensitatea spaţiului, din ceea ce era şi din ceea ce doar putea să fie, cândva, cele treisprezece nave se iviră ca nişte îngeri ai morţii. În faţa lor, roşietică, planeta Harka, apărată de cinci imense staţii orbitale.
Treisprezece demoni se năpustiră spre monstrul sângeriu, spintecând eterul cu fulgere albastre. Ca un ecou, staţiile răspunseră cu un vulcan de fulgere şi bubuituri. Dar navele, conduse parcă de o mână invizibilă, scăpară din acel iad şi atacară din nou.

*

– Sir, rasa noastră e sortită pieirii…
…Toate bătăliile, începând de la Contact şi până atunci fuseseră câştigate de harki. Iar aceea era ultima speranţă…
– Frank Megan a fost prins de harki, Ronnie Tack s-a prăbuşit pe Aria, Ben Miller a dispărut, iar Jackie Deanne e prins în capcană… Suntem pierduţi…
…Mai rămăsese doar Larry Beat…

*

Străpuns de lasere, grav avariat, unul din monştrii se dezintegră… La puţin timp, al doilea… Iar navele constituiau un adevărat escadron al terorii; nimic nu le atingea…
Deodată – o răbufnire scurtă şi una din nave dispăru în neant… Apoi a doua… Mica staţie cubică nu rata nimic… A treia navă…
O siluetă se desprinse din grupul celor rămaşi, îndreptându-se spre noul agresor.
“Băiete, stai! Ce faci?! Eşti nebun?”
– Căpitane Fleyett, preiei comanda escadronului! Eu pornesc după Shill…
– Comandante, nu se poate! Îţi rişti viaţa pentru cineva care este mult mai puţin important ca tine?
– TOŢI suntem importanţi.
– Dar gândeşte-te, cea mai mică greşeală te poate duce la pieire…
– Nu voi greşi.
– Dar…
Clack! – şi difuzorul amuţi.
“Comandante, TE OBLIG să te opreşti. În calitate de computer de bord al navei ÎŢI INTERZIC să faci acest gest ilogic. Îţi reamintesc că în caz de nesupunere vei ajunge în faţa Curţii Mar…”
Încet, dar sigur, comutatorul trecu de pe comanda “Automat” pe “Manual”.

*

…Stătea în faţa lor… Înveşmântat în negru cu strălucitoare pete portocalii… Înalt, suplu, dominându-i pe toţi cu chipul regal…
– Eşti ultima noastră speranţă, Larry Beat… Eşti tot ce ne-a mai rămas…
…Şi uriaşul acceaptă…
– Dar voi merge singur, rosti el calm. Nu vreau să am şi grija altora care, oricum, doar mă vor încurca…
…Acest lucru nu era însă posibil… Marele Computer refuză să accepte o asemenea misiune sinucigaşă… Şi Larry renunţă la idee… Tot ceea ce se întâmpla în Imperiu era controlat de computere… Toate bătăliile erau conduse de computere, căci ele alegeau întotdeauna varianta optimă… Iar cine nu le asculta, era aspru pedepsit…
…Şi escadronul plecă…

*

Un fulger negru tăie spaţiul… O nouă bufnitură – de data aceasta în gol… Nava comandant se prăvăli între Shill şi staţie, îmbrăcând într-o perdea de raze vidul dimprejur.
Ceva se întâmplă… O pată albă, imensă, umplu spaţiul punând capăt acestei bătălii nefireşti… Staţia dispăru pentru totdeauna iar navele, ca nişte păsări rănite, se prăbuşiră pe planetă…
Fleyett încremeni.

*

Se trezi pe iarbă, sub un soare strălucitor. Ceva mai departe – nava. Sau ceea ce mai rămăsese din ea.
“Nu am nimic… Sunt perfect sănătos” şi Larry se pierdu în altă lume, ireală… “Nu am nimic…”
Mişcă încet o mână. Apoi cealaltă. Se ridică. Trupul, obosit, lovit, plin de răni, îl asculta fără împotrivire. Era sclavul spiritului.
Primul impuls îl orientă spre dreapta. Şi îl ascultă.

*

…Roşu… Portocaliu… Violet… Roşu… Portocaliu…
Mergea – nici el nu ştia de când. Mâncase, dormise, umblase. Mereu şi mereu. Pas cu pas, drumul i se supunea. O figurină de ceară într-un decor stereotip, măcinând sub tălpile cauciucate nisipul de foc.
…Violet… Roşu…
Se opri. Se întâmpla CEVA. Ascultă: nici un sunet. Privi: doar copaci. Adulmecă: nici un parfum. Se lipi de pământ: nici o vibraţie… Şi totuşi era CEVA.
…Portocaliu… Violet…
Abia ghicit, alunecă în umbra copacilor. Se furişă în spatele unui tufiş şi aşteptă. Nu ştia ce. Dar aşteptă.
…Roşu… Portocaliu… Violet…
Trupul imens pătrunse în poieniţă. Nările adulmecară aerul… Toate simţurile se arcuiră ca pentru un atac final… Dar ceea ce simţise el că se află aici dispăruse.
…Roşu… Portocaliu…
O săgeată întunecată ţâşni din tufiş înfigându-se în spatele monstrului. O lamă scânteie în lumina purpurie şi capul diform se prăbuşi în iarbă. Apoi trupul. Iar omul rămase în picioare, triumfător.
Porni din nou la drum.
…Violet… Roşu… Portocaliu… Violet…

*

O ploaie deasă şi rece străbătea desişul copacilor, muşcând din pământul mocirlos.
Larry înainta tăcut, acoperit de pelerină. Gândurile îi rătăceau prin lumile de mult apuse.
Mergea.
În faţă, acoperită de perdeaua de apă, o peşteră. Un pas, încă unul… şi Larry o văzu. Apoi se opri. Ploaia se strecura printre cutele pelerinei, lăsând dâre cenuşii.
Un miros cunoscut umplea aerul dimprejur. Larry îl simţi… Îl lăsă să-l pătrundă… Să-l acopere… Încercă să-şi amintească…
Un trup imens cu un cap diform se închegă în faţa gândurilor sale. Şi atunci ştiu.
Era bârlogul fiarei ucise…
Dar mai era ceva…
Intră. Ploaia rămase în spate, distrugând totul: iarbă, copaci, pietre…
Atunci îl văzu. Lovit, plin de sânge, cu un picior rupt… Dar viu.
Era Shill.

*

Nici el nu mai ştia de când mergeau aşa. Trupul lui Shill îi măcina umărul. Şi aerul era fierbinte…
“De când mergem aşa? De o zi… o săptămână… o lună? Şi atmosfera aceasta sufocantă… Oare ce simte Shill? Dar… mai simte Shill ceva? Îi pasă cumva de ce-i în jur?”
Se opri, obosit. Puse jos trupul torturat. Orice fiinţă din Univers ar fi renunţat şi şi-ar fi curmat zilele. Pentru că, oricum, ar fi dat de harki. Şi asta însemna sfârşitul.
Dar el nu pierduse niciodată.
Se aşeză la umbra unui copac şi, cu gesturi tremurate, scoase o cutie micuţă. Atinse cu gingăşie pata gălbuie şi o muzică divină izvorî spre ceruri:

“Rătăcitor prin stele şi genuni,
Tu, ce-i cunoşti pe răi şi pe cei buni,
Tu, care eşti deasupra tuturor,
Uitat de toţi – uitat chiar şi de dor…
Tu, ziua, aperi lumea lor meschină
Care de lupte, rele şi minciuni e plină,
Iar noaptea-n turnul tău de fildeş te retragi
Între a tale vise şi cu ai tăi magi
Şi-acolo eşti iar tu, eşti cel real
Ce-ai vrea să fii ca toţi, un om, banal…
Dar nimeni nu cunoaşte-această faţ-a ta
Şi de aceea nimeni – nimeni nu te vrea…”

Un foşnet prin iarbă îl făcu să sară în picioare. Era Shill, târându-şi după el piciorul beteag. Tânărul îl privi înmărmurit.
– Comandante…, se bâlbâi el, scuză-mă… n-am ştiut…
– Ce?
– Ai… ai lacrimi în ochi… Nu, nu eşti cel pe care toţi îl ştim… cineva din afara timpului şi spaţiului real… Eşti… altfel!?!
– Sunt eu însumi acum.
– Da… dar… nu eşti cel cu care ne-am obişnuit… o fiinţă care trăieşte doar în lumea ei, nu are sentimente umane… e… altceva decât noi…
Larry zâmbi. Închise cutia şi se ridică.
– Să mergem.
– Comandante…
Trupul înveşmântat în negru se răsuci.
– Mergi singur… Eu…
…Linişte…
– Eu nu mai pot… Şi numai te încurc… Lasă-mă aici… Eşti mai important pentru omenire…
– Ce este “omenirea”? Nu este mai important fiecare om, cu idealurile, speranţele lui? Ce ar răni-o mai tare pe Hilda: faptul că omenirea a fost înfrântă sau faptul că tu nu mai exişti?
Shill rămase mut.
– De unde ştii de Hilda?
– Răspunde la întrebare.
Tonul era din nou autoritar, hotărât.
– Va înţelege…
– Timpul este oglinda sufletului nostru, iar imaginile durează mai mult decât realul. Dacă spargi oglinda, dispare totul. Este acesta un prilej de bucurie sau de disperare?
– Dar…
Larry încheiase însă discuţia.

*

Shill stătea gâfâind, cu spatele lipit de metalul rece. Transpiraţia îi şiroia pe trup, iar plămânii îi pulsau dureros. Părul, năclăit de sudoare şi praf, se lipise de faţa udă. Dar tânărul nu îndrăznea să facă nici o mişcare.
Sirenele urlau. Undeva, la etajul superior, se auzeau tropăiturile soldaţilor harki. Împuşcături răzleţe fragmentau vacarmul din baza de luptă.
Şi Larry nu se întorcea…
O siluetă se furişă pe lângă panourile de semnalizare. Cu o agilitate de felină evită razele care străbăteau coridorul; sirenele de aici rămaseră tăcute.
– Să mergem, şuieră în urechea lui Shill.
Picioarele se mişcau nebuneşte, plămânii pulsau, inima se zbătea… În rest nimic… Un coridor, apoi altul… Un soldat hark sau doar o părere? “… Nu ştiu… Nu contează… Fugi… fugi… fugi…”
Nu-şi dădu seama când ajunseseră în navă. Îl văzu doar pe Larry, împietrit.
…Acesta, în sfârşit, aflase… Aflase de ce harkii îi învingeau mereu pe pământeni… Pământenii luptau conduşi de maşini, gigantice computere… Harkii se conduceau după propriile gânduri, sentimente… Nu era nevoie să calculeze mereu cele mai bune variante de acţiune… Ei luptau… Luptau aşa cum o simţeau…
…Acum aflase…
Şi, abia acum, războiul începea cu adevărat.

Comentariile sunt închise.