În anul care tocmai se încheie, o serie de artiști pe care-i apreciez au scos albume noi. Pe care le-am ascultat. Și care mi s-au părut cam așa:
TWILIGHT FORCE – At the Heart of Wintervale
(ianuarie)
Superb.
Am descoperit formația aceasta întâmplător, la un Comic Con. Mi-a plăcut foarte mult cum sună și i-am urmărit evoluția. Nu regret. Acest al patrulea album mi se pare senzațional. Power metal simfonic de cea mai bună calitate, debordând de o energie plăcută, reconfortantă, cu combinații muzicale armonioase, ce m-au uns pe suflet. De departe cel mai bun album al trupei, chiar sunt curios unde vor merge în continuare. Tot albumul mi se pare excepțional, dar Highlands of the Elder Dragon e din altă lume:
URIAH HEEP – Chaos and Colour
(ianuarie)
Decent.
Clar, nu mai e acel Uriah Heep de la începutul anilor ’70. Dar, de pe la Wake the Sleeper încoace, mi se pare că și-a găsit din nou un sound deosebit. E o experiență muzicală plăcută, pe alocuri chiar foarte reușită. Albumul sună bine, n-am avut momente în care să mă plictisească – ba, dimpotrivă, adesea mi-am amintit de anii de glorie ai trupei. Iar You’ll Never Be Alone are un ritm tare jucăuș, ce umple sufletul. 🙂
KATIE MELUA – Love & Money
(martie)
Nu m-a convins.
Îmi place delicatețea vocii lui Katie Melua, îmi place combinația de inocență și senzualitate prezentă în multe dintre melodiile sale. Anul trecut, am apreciat colaborarea dintre ea și Simon Goff. Și a venit acest nou album. Pe care nu prea știu de unde să-l apuc. Sesizez o schimbare de direcție, de atmosferă și se pare că nu rezonez cu ea. Albumul nu mi-a spus nimic, nicio piesă nu mi-a gâdilat auzul într-un mod aparte. Poate doar ultima, Love & Gold:
JETHRO TULL – RökFlöte
(aprilie)
Pentru nostalgici.
După albumul rezonabil din anul precedent, eram dornic să văd ce va urma. The Zealot Gene fusese, în mod clar, destul de limitat, dar avusese momentele lui de sclipire, ce aminteau de perioada de glorie. Din păcate, în noul album se zăresc preponderent limitele. Cele componistice, căci nicio piesă nu iese în evidență cine-știe-ce, precum și cele legate de vocea lui Ian Anderson, care nu prea mai duce. E mai curând o recitare. Sigur, stilul teatral era un element specific spectacolelor Jethro Tull din urmă cu decenii, dar acolo era un întreg teatru pus în scenă, recitarea amestecându-se cu pasajele în care solistul chiar cânta, precum și cu cele în care transforma flautul într-un fel de instrument de suflat combinat cu unul de vocalize.
Ca mostră de pe album, iată piesa Ginnungagap:
YES – Mirror to the Sky
(mai)
Surprinzător de reușit.
După perioada de glorie din anii ’70, după schimbări peste schimbări în componență, trupa Yes a dat impresia unei corăbii aflate în derivă pe o mare agitată, cu momente pierdute în ceață, coborâre în abis și periodice ieșiri la suprafață, când se întrezărea câte ceva din magia aceea ce se apropia de perfecțiune. În ultimii ani, nici mai știam ce să consider a fi adevăratul Yes. Squire a decedat, Anderson și Wakeman au format o nouă trupă împreună cu Rabin, așa că din Yes-ul glorios au mai rămas doar Howe și White, până la decesul celui din urmă. Ținând cont a mai rămas Howe, cu chitara lui ce mă duce cu gândul la lumi de basm, nu aveam cine știe ce așteptări de la albumul de față.
Am greșit. Albumul sună chiar bine. Și nu doar atât. Albumul sună a Yes. Nu e vocea angelică a lui Anderson, dar e un vibe similar; nu e basul incisiv al lui Squire, nici bateria lui White sau Brufford, dar secțiunea ritmică are nerv; nu sunt clapele grandioase ale lui Walkeman, dar completează muzica exact cum și unde trebuie. Aproape că-mi vine să spun că e „cel mai Yes album pe care l-am auzit de la The Ladder / Magnification încoace”, în sensul de a aminti de perioada de glorie a trupei.
Toate piesele îmi plac, dar Circles of Time în mod deosebit:
THERION – Leviathan III
(decembrie)
Foarte bun.
Eram curios cum se va încheia trilogia Leviathan. Aveam mari emoții, pentru că single-urile lansate de formație mi se păreau că aduceau oarecum cu un Eurovision de symphonic metal. Dar m-am liniștit imediat ce am auzit primele acorduri ale melodiei care deschide albumul, Ninkigal. E esență pură de Therion. Christofer Johnsson nu și-a pierdut magia. Da, nu toate experimentele îi iese foarte bine, dar nici nu o dă de gard. Și, după câte o idee așa și așa (dar la care apreciez originalitatea), lucrurile revin în matca lor.
La final, bijuteria Beatles – cel mai probabil ultimul cântec al acestei trupe de poveste, posibilă datorită minunilor tehnicii actuale:
Pentru anul 2024 sunt curios mai ales de noul album Deep Purple și de revenirea celor de la Savatage.