Mai lung anul acesta, februariele meu a arătat cam așa:
De-ale scrisului
Am terminat o povestire SF scurtă, Unde se duce focul?, scrisă special pentru un volum la care am fost invitat să contribui. Sper să fie acceptată și să o puteți citi în curând.
Am finalizat volumul de povestiri SF despre care vă spuneam în ianuarie. Se numește Timpul curge spre Mandalay și va apărea în această primăvară. Conține opt povestiri, dintre care șapte publicate anterior în diverse reviste, iar a opta finalizată luna trecută (am scris câteva vorbe despre ea în sămădașul de ianuarie).
De-ale cititului
Luna asta am dat gata unsprezece volume: două romane SF drăguțe, două albume de bandă desenată, un YA, un science-fantasy delicios, o ficțiune istorică, un volum polițist românesc bine scris, un volum filozofic cu care am rezonat, un volum de poezie pe care chiar l-am înțeles și un volum istoric care a constituit o surpriză plăcută. Best of the best: Interesting Times, al 17-lea volum al seriei Lumea Disc. Dezamăgire: The Land of Painted Caves, ultima carte din seria pe care am adorat-o Earth’s Children. Lor li se adaugă o carte pe care încă nu știu unde s-o pun raportat la gusturile mele: Stația Centrală de Lavie Tidhar. Un jolly-joker, cum ar veni.
De-ale vizionatului
Am sperat că, după ce m-am mobilizat în ianuarie, în 2024 voi reuși în sfârșit să mă țin de vizionat filme. Vezi-ți de treabă! Am reușit iar să găsesc orice altceva mai bun de făcut decât activitatea asta. Totuși, am reușit să duc la capăt trei bucăți. Pe care le-aș clasifica după cum urmează:
- Dune: Part Two (2024, regia Denis Villeneuve). Se vede că regizorul a înțeles „ce a vrut să zică autorul”. Mi-a transmis stările așteptate conform cărții (pe care a respectat-o într-o bună măsură – în opinia mea, introducând, dezvoltând sau alterând elemente ce erau necesare pentru a face produsul vizual mai complet). A livrat și exact ce așteptam să văd: construirea veridică a figurii mesianice. Dificultățile, reticența, entuziasmul, tăvălugul de neoprit, profeția auto-îmmplinită, pierderea simțului realității, începutul ce pare să facă dreptate și să pună ordine într-un sistem „defect”, dar lăsând vederii ororile pe care le va aduce, de fapt, pe termen lung (și pe care urmăritorii zeloși, orbiți de credință, sunt incapabili să le vadă și să le-nțeleagă în întreaga lor grozăvie) – au fost frumos construite și livrate. Frumoasă vânzarea visului ecologic, frumos prezentate frământările lui Chani, frumos construit Feyd-Rautha. Și, vizual, un regal. Îmi place enorm la Villeneuve răbdarea cu care-și construiește cadrul, povestea, efectele speciale și acțiunea fiind doar elemente decorative introduse unde e nevoie de ele, nu motorul filmului.
- Kōkaku Kidōtai (Ghost in the Shell) (1995, regia Mamoru Oshii). Am mai încercat să-l văd cândva, prin anii 2000, dar nu l-am dus până la capăt. Acum am făcut-o și nu-mi pare rău. Un neo-noir cyberpunk bine realizat, atât ca scenariu, cât și ca animație și efecte. Multe dintre idei au fost ulterior dezvoltate și mai bine tratate într-o serie de alte opere, dar semințele prezente acolo, modul cum sunt asamblate vizual, ca poveste și ca moralitate, constituie un tot solid. Cu siguranță pasionații de manga cunosc bine seria din care se inspiră.
- Liúlàng Dìqiú (The Wandering Earth) (2019, regia Guo Fan). Un space opera chinezesc în care Soarele e pe punctul să devină novă, așa că omenirea pleacă la plimbare prin spațiu cu Pământul către un sistem stelar mai primitor. Efecte speciale impresionante, personaje de carton, propagandă parțial mascată pentru națiunea care face totul pentru omenire (oh, wait, fix la fel sunt și filmele hollywoodiene similare), idee faină, speculații științifice care cam șchioapătă pe ici, pe colo, prin punctele esențiale (oh, wait again…). Per total, am apreciat că se ridică la înălțimea producțiilor hollywodiene de profil, doar că e mai puțin catchy. Mi-a amintit un pic (mai mult) de SF-ul socialist din perioada 1950-1960. Ceea ce are partea lui bună (pentru mine), căci era mai optimist (chiar și când era întunecat) decât multe dintre SF-urile actuale. Și, cum eu nu prea rezonez cu anxietățile de „vai, în ce direcție nașpa ne îndreptăm, ce viitor sumbru ne așteaptă”, ci merg mai mult pe direcția care arată cum omul / omenirea reușește să găsească soluții pentru a supraviețui, a merge mai departe, a depăși chiar și cele mai dificile obstacole – filmul a fost pe felia mea din acest punct de vedere.
Să vină primăvara, zic. 🙂