„Luna nouă” de Ian McDonald

„Luna nouă” de Ian McDonald

 

Pe Ian McDonald l-am ținut minte de când i-am citit cele două cărți traduse în colecția Cyborg a editurii Pygmalion: Inimi, mâini, glasuri și Necroville. Raportându-mă la gusturile mele literare, nu mi-a plăcut niciuna dintre ele. Dar ambele aveau un „ceva” ce m-a incitat, a scormonit undeva în străfundurile ființei mele și nu le-a permis să rămână niște simple cărți pe care le-am parcurs, cândva. Poate că, într-o conjunctură favorabilă, ar fi ajuns să aibă asupra mea același efect ca scrierile lui Brussolo – un scriitor atipic pentru preferințele mele.

Prin urmare, când am aflat că Nemira a tradus primul volum al seriei Luna, am stat pe gânduri. Bănuiam că incompatibilitățile dintre stilul autorului și gusturile mele era posibil să fi rămas la fel. Pe de altă parte, mai trecuseră niște ani peste mine, ca și peste autor, așa încât… cine știe? În plus, exista acel „ceva” pe care simțeam nevoia să-l caut în noua creație a autorului britanic.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 48 din Revista de suspans)

„Noir de București” – antologator Bogdan Hrib

„Noir de București” – antologator Bogdan Hrib

 

Am mai spus-o și cu alte ocazii că, după părerea mea, antologiile sunt un demers bun, deoarece permit publicului să-și facă o imagine despre un anumit grup de scriitori (aranjați sau nu pe anumite criterii, cum ar fi apartenența la o anumită zonă, ori generație), sau despre reprezentarea unui anumit gen literar la noi ori în alte părți. În ceea ce ne privește, dacă la capitolul SFFH stăm relativ binișor cu antologiile și volumele colective, în domeniul crime lucrurile diferă. Prin urmare, ideea de a realiza o antologie de gen cu autori autohtoni mi s-a părut o inițiativă binevenită.

Noir de București nu este doar o antologie de gen, ci are și o temă. După cum spune și titlul, textele din cuprinsul său au, toate, acțiunea în capitala țării. Volumul se alătură, astfel, unor inițiative similare de peste hotare. Cele optsprezece texte incluse – unele aparținând unor autori cu state vechi, altele unora ajunși mai recent pe scena literară – sunt împărțite pe patru secțiuni, după tipicul lor. Unele țin de acțiuni polițienești, alții de povești ale orașului, unele sunt cu detectivi și, în fine, altele istorisesc diferite acțiuni civile. Dar toate au în comun orașul București și mistere, enigme care rămân mai mult sau mai puțin neelucidate.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 48 din Revista de suspans)

„Aripile Albastre – Dragon” de Anamaria Borlan

„Aripile Albastre – Dragon” de Anamaria Borlan

 

Când am aflat că Anamaria Borlan urma să lanseze o carte, am fost curios să văd despre ce va fi vorba și, mai ales, cum scrie. Când am aflat însă că Aripile Albastre – Dragon era primul volum dintr-o serie de zece cărți căreia urma să i se mai adauge una, la fel de consistentă, recunosc că am fost un pic debusolat. Îmi plac seriile, dar sunt reticent când ele vin din partea unor autori despre care n-am nici cea mai mică idee cum scriu. Totuși, la viața mea am început și serii mult-lăudate ale unor autori cunoscuți, pe care le-am abandonat pentru că nu m-au convins. Prin urmare, puteam testa apele și în situația de față, mai ales că dădusem peste o momeală căreia era greu să-i rezist.

Există anumite culturi față de care simt o atracție deosebită, iar cea japoneză este una dintre ele. Sunt conștient că multe dintre lucrurile care-mi plac în legătură cu ea sunt stereotipuri care reflectă doar parțial realitatea, dar îmi plac și, prin urmare, sunt ușor de vrăjit cu asta.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 84 din Gazeta SF)

„Spațiul Revelației” de Alastair Reynolds

„Spațiul Revelației” de Alastair Reynolds

 

Alastair Reynolds

Pe Alastair Reynolds l-am descoperit, dacă bine-mi aduc aminte, într-un volum tradus tot la editura Nemira și intitulat Câini de Diamant. Zile pe Turcoaz. Nu m-a impresionat la vremea aceea. Ulterior, peste ani, am citit Prefectul, tradus de data aceasta la editura Trei. M-a lăsat cu gura căscată. Conținea tot ceea ce-mi doresc eu de la o carte: idei menite să-mi pună mintea pe moațe, speculații științifice excelente, mostre de imaginație debordantă, descrieri, personaje cu care puteam empatiza și o acțiune foarte bine condusă.

Orașul Abisului și Amintirea albastră a Pământului l-au propulsat rapid pe Reynolds în topul scriitorilor mei preferați. M-a vrăjit atât de tare, încât am fost dispus să recitesc Câini de Diamant. Zile pe Turcoaz.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 81 din Helion Online)

„Crimă la Grădina Botanică” de Irina Munteanu

„Crimă la Grădina Botanică” de Irina Munteanu

 

Despre Irina Munteanu nu știam aproape nimic înainte să citesc romanul Crimă la Grădina Botanică. Cunoșteam doar faptul că acesta reprezenta volumul ei de debut, dar n-aveam habar dacă mai publicase anterior povestiri pe undeva sau nu.

Povestea începe cu o plimbare pe aleile Grădinii Botanice din București, în cadrul căreia este descoperită o pasăre moartă. Un lucru trist, mai ales în acel decor, dar care se dovedește a fi doar preludiul unui incident mai grav: găsirea unui bărbat ucis.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 81 din Helion Online)

O lecție neașteptată

Ieri, la clubul de lectură LecturALBA ținut lunar la Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba, am trăit o experiență extraordinară. Două eleve minunate, de 9-10 ani, m-au învățat că: – o carte e mai bună decât un film, pentru că-ți dă voie să-ți imaginezi cum vrei personajele, să le dai ce…

Citește în continuare

Cu Dumnezeu(l ortodox) înainte!

Avem noi, românii, câteva obsesii pe care le fluturăm cu și fără rost. Adică pornim de la niște fapte cu o anume valabilitate și le generalizăm într-un mod halucinant, transformându-le în axiome susținute cu habotnicie. Niciun argument, oricât de bun simț ar fi, nu mai este luat în seamă din…

Citește în continuare

„Seniori și Doamne” de Terry Pratchett

„Seniori și Doamne” de Terry Pratchett

 

E greu să rămân subiectiv când vine vorba despre Lumea Disc a lui Terry Pratchett. În mod cert, ceea ce va urma în acest articol va reprezenta un elogiu, o încântare de băiat care a avut ocazia să evadeze într-o lume de basm. Nu mai știu dacă am spus și cu altă ocazie sau nu, dar prima mea întâlnire cu seria a avut loc de un Crăciun. Cândva, demult…

Am primit cadou primele trei cărți ale seriei. Îmi păreau ciudate, în special datorită coperților realizate de Josh Kirby. Am început să le citesc. Prima carte m-a băgat în ceață. Nu-mi dădeam seama dacă-mi plăcea sau nu. Unele chestiuni mă amuzau, altele mi se păreau cam… aiurea. Am trecut la volumul al doilea, parcurs în aceeași notă. Aveam momente în care-mi ziceam „Nu, nu e genul meu”, dar ceva din stilul autorului mă făcea să mai dau o pagină, apoi încă una. Am ajuns și la al treilea volum. De data aceasta, am gustat mult mai mult scriitura. Suficient ca, atunci când a apărut în traducere a patra carte, s-o cumpăr.

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 47 din Revista de suspans)