Ce-am citit în prierul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Dr. Bloodmoney

anul apariției: 1965

cum mi s-a părut: foarte bună

traducere: Dan SOCIU – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Într-o Americă post-atomică, oamenii încearcă să refacă legăturile dintre comunități, ferindu-se de animalele mutante devenite tot mai îndrăznețe și mai periculoase. Comerțul se reia cu greutate, știrile sunt transmise de un astronaut ipohondru condamnat să orbiteze până la moarte Pământul, un mutant cu puteri telekinetice încearcă să devină stăpânul comunității care, cu ani în urmă, râdea de infirmitatea lui, iar singurul de care se teme este „fratele” unei fetițe, un homunculus dezvoltat în trupul ei ca efect al expunerii la radiații.

O frescă fascinantă, plină cu elementele specifice prozei lui PKD, cu personaje stranii, între care autorul oscilează continuu – prezentând, practic, fragmente diferite ale acelei lumi văzute din perspective diverse. Acțiunea e rareori redată în desfășurarea ei – mai degrabă, un personaj prezintă apropierea unui eveniment, doar ca, în capitolul următor, un alt personaj să redea, prin prisma sa, urmările evenimentului respectiv. PKD oferă un tablou necosmetizat, dar nu o face folosind tușe menite să scârbească, să șocheze, cum e cazul altor autori ce au scris cărți similare. El doar prezintă o încercare a omenirii de a merge mai departe într-o lume devenită neprielnică, dar o face – paradoxal – într-un mod relativ optimist, ce denotă încredere în capacitatea omenirii de a supraviețui și a se adapta. Nu încearcă să inducă o stare anxioasă, depresivă – deși ăsta e stilul lui -, nu-și propune să ne facă să empatizăm cu personajele supuse unor situații injuste. Doar prezintă acel viitor ca pe o realitate căreia trebuie să i se facă față, așa cum au făcut față, de exemplu, cei ce au colonizat America în urmă cu câteva secole.

Pentru mine, romanul acesta reprezintă tot ce ar fi putut fi și n-a fost Omul din Castelul Înalt.

Păcat că în limba română nu s-a păstrat și subtitlul romanului, cred că s-a pierdut din mesaj cu asta.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Bătălia dintre șefi

anul apariției: 1966

serie: Astérix (vol. 7)

cum mi s-a părut: foarte bună

traducere: Liana MIHAILOVICI – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Druidul Panoramix suferă un accident și nu mai știe să prepare poțiunea magică. Romanii află asta și vor să profite, folosindu-se de un vechi obicei al galilor: dacă un șef îl provoacă pe altul și-l învinge, ia în stăpânire satul acestuia. Iar ei au omul perfect – un șef gal extrem de puternic, care copiază tot ce e roman. Brațscutarix e nevoit să-l înfrunte fără a avea ajutorul poțiunii care-l face invincibil și, de data aceasta, Asterix și Obelix se pare că n-au cum să-l ajute.

Ghinionul acestui album, după părerea mea, este că a apărut imediat după Asterix și Cleopatra. Când ceva e fenomenal, îți rămâne în minte că ar fi mai bun decât a fost în realitate. Și tot ce vine după  aceea trebuie să fie mult mai sus ca să ți se pară măcar la același nivel. Bătălia dintre șefi e foarte bun. Are niște idei superbe, se joacă folosind niște concepte și paralelisme cu lumea actuală care m-au amuzat teribil, deja introduce tot mai des fire narative secundare, fără o legătură cu acțiunea principală, dar care face toți banii (perechea bufniță- soldat roman e fenomenală). La unele faze mi-aș fi dorit să încerce un pic mai mult, dar astea sunt doar cârcoteli. Foarte bun, cuplul se vede că a ajuns la un nivel unde știe ce vrea și merge cu motoarele din plin.

David BRIN – Kiln People

anul apariției: 2002

cum mi s-a părut: excelentă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Fiecare om își permite să-și producă, zilnic, copii de lut ale sale. Culoarea lor e un indiciu privind calitatea (ce sunt capabile să facă) – unele sunt complexe, necesare pentru munci importante, altele sunt pentru activități de rutină, ori pentru confruntări etc. La finalul zilei, copiile se distrug; dacă au apucat să revină acasă, la omul real, acesta poate încărca în mintea sa experiențele lor – lucrul extrem de util dacă ești detectiv, precum protagonistul Albert Morris. Sau, uneori – cum e tot cazul lui – te poți trezi că ți se înscenează ceva prin intermediul copiilor ce ajung să fie contractate să lucreze unele împotriva altora.

Întotdeauna mă aștept de la David Brin la ceva de calitate, atât din punct de vedere al ideii, cât și al realizării. Romanul de față mi-a îndeplinit așteptările. O idee interesantă, frumos exploatată, o găselniță tehnică aparte (cum poți scrie la persoana întâi, dar să scapi de limitările impuse de aceasta și să utilizezi perspective multiple), o intrigă solidă, condusă cu mână de maestru și – plăcerea mea deosebită – o atmosferă luminoasă. Adică în carte se produc multe lucruri urâte, dar stilul lui Brin nu dă impresia de apăsare, lipsă de speranță, degradare, pesimim. El reușește să insufle acel ceva ce apare și în scrierile lui Verne sau Asimov – încredere, o doză de optimism. Chiar am făcut o paralelă între „Kiln People” și „Carbon modificat” a lui Morgan, care, tratând o temă oarecum din aceeași familie, păstrează mereu o atmosferă întunecată.

O carte care mi-a mers la suflet, un SF de-ăla, cum îmi place mie!

Adrian TCHAIKOVSKY – Copiii distrugerii

anul apariției: 2019

serie: Copiii timpului (vol. 2)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

traducere: Antuza GENESCU – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: posibil

Oamenii și păianjenii au învățat să trăiască împreună. Un semnal primit din spațiu îi poartă spre o altă lume pe care omenirea a încercat s-o terraformeze după exodul în spațiu. Acolo, alături de o civilizație veche, subestimată de exploratori, s-a dezvoltat între timp o alta, a octopodelor evoluate în urma experimentelor coloniștilor. O întâlnire în trei în urma căreia, dacă nu se găsește o punte de comunicare, nu poate fi decât război.

În continuare nu pot spune că rezonez în mod deosebit cu modul cum scrie Tchaikovsky. Doar că, de data asta, am avut măcar avantajul unei traduceri de calitate (când văd Antuza Genescu la traducător, știu că, din punctul ăsta de vedere, lucrurile sunt rezolvate). Mi-a plăcut că, în volumul de față, autorul încearcă să creioneze evoluția unei noi specii, octopodele. Din păcate, nu o face la nivelul realizat cu păianjenii în precedentul volum. Dar, per total, a ieșit o carte SF decentă – ușor lipsită de zvâc pentru gustul meu. Nici aici nu am reușit să empatizez cu vreun personaj – probabil că modul cum le construiește autorul nu se mulează pe felul cum recepționez eu chestiile astea. Una peste alta, a mers, dar fără să mă vrăjească.

G. P. ERMIN – Evanghelia după Crist 2.0

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: destul de probabil

Inteligența Artificială αΩ controlează întreaga omenire. Oricine încearcă să se revolte este ucis pe loc prin intermediul nanoboților care, pe de o parte, îi protejează pe oameni de boli, dar îi și menține sub controlul complet al IA-ului. Deși pare că nu mai au nicio șansă,  există unii programatori de top ce ar putea aduce o schimbare, realizând un program care să constituie o punte de legătură, la fel cum, conform Noului Testament, Iisus Hristos ar fi făcut-o între Dumnezeul creștin și poporul evreu.

Mi-a plăcut ideea. Iar numele IA-ului l-am găsit foarte inspirat ales – doar numele, pentru că personajul în sine doar ni se spune cât de teribil e, în schimb nu pare capabil să facă nimic pentru a-l prinde pe Crist. A fost o surpriză plăcută să văd că autorul știe să scrie și altceva decât bășcălii SF (chiar dacă există și aici, pe alocuri, umor, acesta e de altă factură, îmbogățind textul, nu ducându-l în ridicol). Modul în care autorul construiește paralelismele potrivite între povestea Cristului artificial și cea a Hristosului canonic este foarte reușit (iar găselnițele cu G.A.V.R.I.L. și D.E.V.I.L. au fost savuroase). Din păcate, în această reușită zace și minusul cărții, conform gusturilor mele. Pentru că autorul nu încearcă nimic mai mult cu acest text decât să realizeze această paralelă. Adică se mulțumește cu o miză mică, în loc să construiască o lume complexă, să dezvolte personajele și intriga, iar acest plot mesianic să fie doar firul călăuzitor, dezvoltat natural, nu forțându-se comparațiile (discuția dintre Crist și D.E.V.I.L. e un exemplu elocvent de filozofie exagerată ca să evoce întâlnirea din deșert dintre Iisus și Diavol; mai e apoi alternanța momentelor când personajele știu că repetă povestea hristică vs. cele în care par surprinse că li se întâmplă evenimente din evangheliile Noului Testament). Conceptul de diferență între timpul obiectiv (măsurat din postura de om ce interacționează cu lumea fizică) și cel subiectiv (petrecut în lumea virtuală) e foarte bun, dar neexploatat (mai mult, când autorul abordează lumea virtuală, o face ca și cum ar vorbi despre lumea fizică, ia asta duce la erori de logică fie din lipsa explicațiilor necesare, fie din neatenție/necunoaștere). Iar finalul, deși se vrea o revelație, nu mi s-a părut să ofere rezolvarea premiselor care au stat la baza poveștii. Da, știu, cartea vrea să fie o „evanghelie”, ceea ce justifică demersul autorului și, în opinia mea, a reușit ce și-a propus. Doar că eu mi-aș fi dorit mai mult, luând în considerare potențialul ideii. Dar remarc un mare pas înainte față de precedenta carte a lui G.P. Ermin, ceea ce mă bucură.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *