Colecția Science Fiction – nr. 9.2/2020 – povestiri

Opiniile exprimate aici n-au niciun fel de legătură cu teoria sau critica literară. Exprimă doar criteriile și gusturile mele în materie de apreciere a literaturii. Blogul meu, timpul meu, opiniile mele. 🙂 Dacă vă interesează, luați de citiți. Dacă vreți chestii savante, atunci vă sfătuiesc să căutați în altă parte. 😉

Am citit șapte povestiri din numărul 9/2020 al revistei CSF. Dintre ele, trei mi-au plăcut, trei mi s-au părut acceptabile, iar una  nu mi-a plăcut.

Aurel CĂRĂȘEL – Ambasadorul avian

Pe un Pământ a cărui societate a decăzut, un om are ocazia să-și schimbe soarta cu condiția să accepte târgul propus de o civilizație extraterestră. Povestirea are exact ingredientele care-i trebuie – un pic de distopie, un iz de Philip K. Dick, o fărâmă de umor. Din păcate, pentru mine totul s-a dus de râpă odată cu finalul. Nu în sensul că ar fi rău, ci pentru că mă așteptam să fie SF, nu F. Da, ca poantă e reușit și are sens, însă eu mi-aș fi dorit ca autorul să-mi ofere și acel S din SF.

George LAZĂR – Camionagiul

Camioanele ajung să fie conduse de inteligențe artificiale supervizate din fotoliul de acasă de foști șoferi profesioniști. Modul cum e tratată ideea aceasta mi s-ar fi părut ok la un scriitor aflat la început de drum. De la George Lazăr a fost mai puțin decât mă așteptam. Mai mult, povestirea are o serie de erori: după ce ni se spune că amenzile pentru depășirea vitezei legale au dispărut, deoarece IA-urile au grijă de acest aspect, aflăm că protagonistul ar putea depăși acea viteză dacă ar vrea; din cauza problemelor de sănătate și de greutate, el se plimbă prin apartament cu ajutorul unui scaun cu rotile, dar n-are nicio problemă să urce și să coboare scările blocului unde locuiește (și unde liftul e defect), ori să meargă prin oraș, la plimbare prin parc; în fine, în text e menționat la un moment dat un tren care transportă… nitrat de azot. Îmi pare rău, dar am fost destul de dezamăgit.

Mircea BĂDUȚ – Singurul meridian

Coloniștii de pe o planetă se confruntă periodic cu fenomene care-i obligă să migreze între cele două oaze locuibile. Practic, întreaga povestire descrie drumul făcut de un cuplu ca să ajungă de partea cealaltă a planetei. Scrisă frumos, cu accent pus pe trăirea interioară a personajului, dar n-am găsit în ea nimic mai mult de atât.

GP ERMIN – O problemă de protocol

Aflat într-o situație de viață și de moarte, comandantul unei nave cere ajutor. Însă operatorul la care ajunge e instruit să respecte protocoalele, indiferent de situație. Delicioasă! După cum începe textul, mi-a fost clar încotro se îndreaptă. Dar autorul a știut să insereze umorul exact când și cum trebuia, n-a lungit-o, iar la final s-a mai jucat un pic. Mi-a amintit de Ars Amatoria. O plăcere!

Diana ALZNER – O fereastră deschisă

Asistentul social și polițistul dintr-o localitate românească se străduiesc să-l convingă pe un bătrân că nu poate să-și asume creșterea unui copil care nu e al lui. Doar că bătrânul are de depănat niște amintiri… Autoarea creează superb cadrul real al poveștii și m-am lăsat dus de mână pas cu pas, până când m-am trezit că am alunecat în fantastic. Exact cum pățesc și când o citesc pe Teodora Matei. Nu mă dau în vânt după genul acesta, dar când găsesc câte un autor care știe să mă prindă, îl savurez.

Iuliana ENACHE – Fir temporal

Povestirea începe aparent banal, cu o femeie care merge la ghicitoare. Atâta doar că aceasta din urmă nu e o simplă țigancă, ci parte a unui program guvernat de o Inteligență Artificială. Lucrurile devin complexe pe măsură ce textul dezvăluie mai multe detalii. Mi s-a părut interesantă ideea și abordarea autoarei, felul cum a combinat elemente care, la prima vedere, par incompatibile. Totuși, mi s-a părut că a lipsit ceva povestirii. Nu știu să spun ce, dar, oricât m-au prins chestiunile enunțate anterior, a rămas un „ceva” general care n-a reușit să mă convingă. Dar voi mai încerca alte texte ale autoarei.

Marius GHERGU – De vânzare… universul

Un om prinde ocazia să cumpere o stea, iar suma cerută i se pare suficient de mică încât să încerce. E genul de text cu poantă, care încă de la primele rânduri nu se ia în serios. Nu e cine știe ce, dar nici n-are pretenția asta. Iar succesiunea de întorsături de situație din final a contribuit la amuzamentul meu. A fost genul de lectură relaxantă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *