Galaxia 42 – nr. 5/2020 – povestiri

Opiniile exprimate aici n-au niciun fel de legătură cu teoria sau critica literară. Sunt doar criteriile și gusturile mele în materie de apreciere a literaturii. Blogul meu, timpul meu, opiniile mele. 🙂 Dacă vă interesează, luați de citiți. Dacă vreți chestii savante, atunci vă sfătuiesc să căutați în altă parte. 😉

Am citit opt povestiri din numărul 5/2020 al revistei Galaxia 42 – cinci scrise de autori români, trei de autori străini. Dintre ele, un text mi-a plăcut, patru mi s-au părut acceptabile, iar trei nu mi-au plăcut.

Miloș DUMBRACI – Lacrima Dei

O expediție este trimisă către o planetă oceanică în ale cărei adâncuri există vestigiile unei civilizații dispărute. Călătorii descoperă că fenomenele meteorologice extreme și proprietățile planetei s-ar putea să ascundă o cheie pentru decriptarea acelor informații străvechi. Sau, poate, chiar mai mult decât atât. De fiecare dată când citesc un text de Miloș Dumbraci, mă aștept să fiu impresionat de modul cum combină anumite elemente pentru a duce lucrurile într-o direcție la care nu m-aș fi gândit. Povestirea începe destul de neatrăgător ca tehnică de narare, element la care se adaugă o componentă mistică puțin peste nivelul meu de toleranță. Dar cât de frumos știe autorul să le exploateze! Ce sens profund dau unei povestiri care crește treptat în complexitate! Da, am avut momente când gândul mi-a zburat la Un caz de conștiință a lui James Blish, Pasărea Domnului a lui Mary Doria Russell, Orașul ambasadei a lui China Miéville, ori Solaris de Stanisław Lem. Dar au fost doar vagi similitudini, frânturi adunate de autor într-un tot unitar care m-a impresionat. Am găsit ideea superbă, iar modalitatea de redare a ei, din punct de vedere scriitoricesc, mi s-a părut bine gândită (alegerile stilistice ale autorului îngreunează un pic lectura, dar, odată ajuns în partea finală, potențează efectul, impactul). În opinia mea, e una dintre cele mai bune povestiri SF românești pe care le-am citit vreodată.

Cristian VICOL – Ritualul

Festivalul Recoltei marchează trecerea unui an în care lucrurile au mers bine. E vreme distracției. Doar că nu întotdeauna sărbătoarea se desfășoară așa cum se așteaptă lumea. E genul de povestire de atmosferă, cu un final care schimbă datele problemei. Plăcută, dar… Să fie un sentiment că „se putea mai mult”, sau am rămas sub impresia superbei povestiri anterioare și, atunci, asta n-a mai avut un impact suficient asupra mea? Nu știu.

Boris VELIMIROVICI – Cursa

În apropierea Pământului ajunge o Sferă a cărei proveniență nu poate fi decât extraterestră. Două misiuni sunt trimise, una după alta, să-i descopere secretele. Un subiect extrem de întâlnit în literatura SF. Totuși, dacă e bine tratat, îl pot explora din nou și din nou. Din păcate, textul de față nu m-a prins. O structură simplistă, seacă, de tipul „scurt text explicativ + dialog-dialog-dialog + pauză” și reluat de la capăt, dialoguri care, în unele situații, mi-au sunat forțat, nenatural și, cel mai grav, un stil de tipul „spun în loc să arăt” (asta e moarte curată, deoarece intriga nu crește natural și nu-mi permite să mă atașez de personaje). Nu-mi amintesc dacă am mai citit ceva de acest autor, însă eram curios să-i încerc primul roman din seria Colivia. Textul de față nu m-a convins s-o fac, deocamdată.

Cristian VICOL – Ultima zi din viața Karinei Ivanov (serializată în numerele 3, 4 și 5)

În viitor, criminalii sunt executați în scaunul electric de către cetățeni aleși la Loterie. Iar dacă la Loterie iese „întâmplător” cineva care a trecut prin experiența traumatizantă a pierderii unui membru al familiei, spectacolul e garantat. Ideea e interesantă și autorul îi explorează foarte bine aspectele morale. Deoarece povestirea se limitează la a prezenta o stare de fapt, acțiunea, în sine, rămâne la aceeași miză, nu dezvăluie noi și noi substraturi menite să creeze tensiune și să ridice alte întrebări, să schimbe datele problemei. Eu îmi doream mai mult.

Dinu PALADI – Împăratul și Albina (serializată în numerele 3, 4 și 5)

Îmi pare rău, dar am abandonat textul undeva pe la jumătatea celei de-a doua părți. Dacă se ia în serios, e prea artificial construit ca să pot să-l gust. Dacă teatralitatea vrea să stârnească râsul… n-am fost pe aceeași lungime de undă cu genul acesta de umor. Nici n-am reușit să pricep ce e cu Împăratul Texasului – decât că, parcă, ar trăi pe un Pământ depopulat – ori cu Electra – o inteligență artificială care vrea să învețe? Să controleze? Nu mi-e clar. N-am digerat nici folosirea perfectului compus. Dacă relatarea e la persoana întâi, e ok pentru mine, ca să nu sune oltenește. Dar când e la persoana a treia, iar textul e lung, mă deranjează. Da, știu, folosirea perfectului compus în vorbire și a perfectului simplu în scris e o convenție. Știu și că poate fi o dovadă de superficialitate să mă opresc la forma unui text, în loc să mă concentrez pe fond. Ei bine, asta e. Mie nu-mi place. Ceea ce, combinat cu restul aspectelor prezentate, a dus la un „nu” mare din partea mea. Îmi pare rău.

Seth DICKINSON – Morrigan în bătaia Soarelui

(traducere Miloș DUMBRACI)

Un military scifi în care un personaj descoperă plăcerea de a ucide, dar și dragostea. Acțiune-acțiune-acțiune, cu momente aproape inexistente dedicate creionării locului unde se desfășoară o scenă sau alta, cu chestiuni filosofice și moralizatoare de care nu mi-a păsat niciun pic, pentru că povestirea e scrisă în așa fel încât nu mi-a oferit clipe tihnite de interacțiune cu personajele, cu cadrul, cu ideile. Pe repede-înainte tot, bam-bam-bum!

Miloš Mihailović – Faraonul negru

(traducere Alexandru LAMBA)

O istorioară de atmosferă, un fel de poveste-mit având drept cadru Egiptul Antic. N-a sunat rău, dar nici n-a oferit altceva.

Ambrose BIERCE – Orașul de Departe

(traducere Lucian-Vasile SZABO)

Un timp și un loc nedefinite fiindcă protagonistul-narator „nu-și mai aduce aminte” (deși o serie de elemente din povestire intră în contradicție cu asta), ceva care pleacă de nicăieri și ajunge niciunde – tipic Bierce. Care mi s-a părut interesant când i-am citit primele povestiri, după care a devenit extrem de plictisitor, deoarece toate textele îmi par trase la indigo. Totuși, în cazul de față, finalul m-a surprins. Și m-a amuzat. Așa că, în ultima clipă, m-a convins să-l trec de la roșu la galben. 🙂

 

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *