Stan & Ollie

Atenție! În acest articol voi vorbi în detaliu despre filmul Stan & Ollie. Dacă nu l-ați văzut și nu vreți să vă stric surpriza, nu citiți mai departe. 🙂

Nu înțeleg de ce Oliver a trebuit să devină Bran la noi, dar asta nu m-a împiedicat să savurez în copilărie filmele cu „Stan și Bran”. Uneori, chiar și la vârsta asta, mă amuză să mă uit la unele dintre scheciurile lor. Prin urmare, când am aflat că s-a făcut un film despre ei, am fost curios să-l văd.

Povestea e una tristă. Are profunzime prin faptul că prezintă apusul unui cuplu celebru care încearcă să reînvie gloria de altădată, confruntându-se cu propria bătrânețe și neputință, precum și cu apariția noilor artiști, doriți de noua generație. Dacă în filme Oliver era creierul, înfigărețul, „durul”, iar Stan făcea prostie după prostie, într-o naivitate adorabilă, în viața de zi cu zi lucrurile au stat altfel. Stan a fost cel decis, omul de acțiune, în timp ce Oliver a căutat să se facă plăcut celor din jur, să evite conflictele. E un film despre viață, despre prietenie.

Mai jos am notat cu verde ce mi-a plăcut, iar cu roșu ceea ce nu:

Steve Coogan. Interpretarea e monumentală: gesturile, vocea, stilul de a vorbi, aspectul fizic – absolut totul arată exact ca Stan Laurel. L-am mai auzit pe Coogan imitând alți actori și o face excelent. În filmul acesta atinge perfecțiunea.

John C. Reilly. Dacă n-ar fi fost Coogan în celălalt rol, eclipsând orice altceva, aș fi spus despre interpretarea lui Reilly că e superbă. Acolo este Oliver Hardy, în întregime. Reilly nu mă impresionase până acum în filmele în care-l văzusem, dar acum m-a fermecat.

Cuplul Stan și Oliver. E acolo. Se vede că Reilly și Coogan au lucrat ca relația dintre ei să devină la fel ca aceea dintre actorii pe care-i interpretează. Adică n-a fost doar ceva făcut în fața camerei de filmat, e vizibil mai mult de atât.

Gagurile. Atât-de-cunoscutele gaguri ale cuplului au fost interpretate foarte bine, chiar cu o dimensiune în plus, pentru că acum am avut ocazia să văd și ce era în spatele lor.

Cele două soții. Caricaturale, unidimensionale. Dacă relația dintre cei doi protagoniști are profunzime pe ecran, cea dintre ei și partenerele lor de viață nu mi s-a părut că a trecut de cuvinte.

Bernard Delfont. Cel care se ocupă de turneul de adio britanic e tot caricatural, unidimensional. Rechinul dornic să facă bani cu orice preț și nu precupețește niciun efort și truc pentru asta. Doar atât, nimic mai mult.

Filmul, per ansamblu. Plat, fără zvâc. Nu m-a prins în poveste.

Scena de final. Reușită ideea de a focaliza camera de filmat pe umbrele celor doi mișcându-se pe podea.

Concluzie finală: filmul n-a fost prost, dar puteam să-mi umplu timpul cu ceva mai interesant și să mă uit doar la câteva cadre cu interpretările lui Coogan și Reilly.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *