Pânza de păianjen

(fragment de roman)

O pală de vânt îi îndoi colile pe care le aşezase pe mapa de pe genunchi.
– Haida! bodogăni singur.
Le îndreptă cu dosul palmei şi, înainte să treacă iar la scris, aruncă o privire în jur. Când îl văzu pe Pavel ieşind din piaţă, se ridică de jos şi puse foile în mapă.
– Ia uite ce barosan am luat, îi arătă constănţeanul pepenele roşu. Sper să nu ni-l mănânce iar Eliza, ca pe ăla de ieri!
– Hai, nu fi rău! O luat şi ea două felii…
– Fiecare cât un sfert de pepene! Mersi frumos! bombăni Pavel.
Porniră din loc.
– La ce scrii?
– La volumul ăla de povestiri, „Ofiţăr, ofiţăruş, ofiţăran”.
– Şi cum stai?
– Ei, abia sunt la a şaptea snoavă. Mai e.
– Presimt că la asta coperta o să-mi dea de furcă!
– Aşa presimţeşti tu la toate, bibicule! îl tachină maramureşeanul.
Ajunseră în Piaţa Unirii. Imediat le săriră în ochi girofarurile ambulanţei şi ale maşinii de poliţie staţionate în faţa pensiunii Ştefi.
– Nu-i a bună, comentă constănţeanul.
– Cine e cazat aici?
– Cred că Eliza…
Iuţiră pasul. Poarta era deschisă, iar cei doi intrară. În curte îl văzură pe agentul Turovăţ, care discuta cu o femeie. Se apropiară de el.
– E vreo problemă?
Poliţistul se întoarse spre ei. Faţa sa era tot mai pământie pe măsură ce zilele treceau fără a aduce vreo rezolvare problemei. Mai mult, aceasta se încurca tot mai tare.
– Revin imediat! îi spuse interlocutoarei, apoi le făcu semn celor doi să-l urmeze.
Pavel lăsă pepenele jos, lângă persoana pe care tocmai o părăsise agentul. Procesiunea traversă tăcută curtea şi intră în clădire. Acolo, în faţa uşii deschise a unei camere, era agitaţie. Ajunşi în pragul ei, Octavian şi Pavel înmărmuriră. Eliza atârna goală, spânzurată de o grindă din tavan. Faţa cianozată arăta grotesc, cu ochii exoftalmici şi limba ieşită din gură. Un scaun stătea răsturnat pe jos sub picioarele ei.
– S-o căcat pe ea de viaţă, murmură scriitorul.
– S-a căcat pe ea cu totul, îi arătă graficianul dâra cafenie care murdărea piciorul de la fund până la călcâi şi picura de acolo pe mocheta din cameră.
– Ce s-o-ntâmplat?
– Se pare că doamna Prezan s-a sinucis, răspunse sec agentul.
– Nu-mi miroase a bine, comentă
– Cred şi eu, se prinse constănţeanul de nas. Hai să ieşim, că parcă suntem într-o budă…
– Nu la asta mă refeream, Pavele! Cum naiba să se sinucidă Eliza?
– Cu frânghia…!? arătă acesta spre funia de care atârna femeia.
Comisarul Sava stătea într-un colţ al încăperii şi făcea fotografii. Îi zări şi veni la ei.
– Se pare că balul continuă, domnilor!
– Mda, încuviinţă graficianul. Am înţeles că spânzuraţii dansează un pic în ştreang înainte să li se taie filmu’…
– Era o figură de stil, comentă sumbru comisarul. Hai să mergem în altă parte! Când trecu pe lângă Turovăţ, îl atenţionă: Ai grijă să nu mişte nimeni nimic. Mai trage şi tu câteva poze…
Îi dădu aparatul foto, apoi ieşi în curte împreună cu cei doi. Ajunşi afară, toţi traseră cu nesaţ aer în piept.
– Urâtă treabă! comentă Sava.
– Da, aprobă Pavel. Eu i-am spus să nu bea bere dacă a mâncat pepene, că o apucă diareea!
Poliţistul îl privi lung.
– Vorbeam despre sinucidere.
– Oh, da! Şi aia, desigur…
– Sincer, nu mă aşteptam de la ea să facă un asemenea gest, dădu din cap maramureşeanul. După succesul de ieri, cheful de azi-noapte…
– Cheful?
– Da. Am fost cu toţii într-un local – cei care au lansat ieri cărţi or dat de băut. Iar Eliza o fost sufletul petrecerii.
– E drept că s-a făcut mangă – ca noi toţi, de altfel…
– Aveţi idee cam pe la ce oră a plecat şi cu cine?
– Domnule comisar, n-avem idee nici noi pe la ce oră om plecat! răspunse sincer Octavian.
– Da’ de plecat, trebuie că am plecat împreună, pentru că ne-am trezit tot singuri în pat! completă Pavel care îşi reperă pepenele şi se duse să-l recupereze.
Sava se uită la femeia lângă care îşi lăsase constănţeanul marfa.
– Parcă spuneaţi că aţi auzit-o pe doamna Prezan vorbind cu cineva când a venit înapoi la pensiune! o abordă.
– Cum am scris şi în declaraţia pe care i-am dat-o colegului dumneavoastră, eram buimacă. M-am trezit din somn chiar când s-a întors la pensiune. Bodogănea ceva neinteligibil, de parcă discuta cu cineva. Da’ nu sunt sigură dacă nu vorbea de una singură, de fapt. Eram prea adormită şi m-am culcat imediat la loc.
– Bine, ştim cu toţii că Eliza a avut câteva depresii urâte de tot!
– Da, Pavele, da’ aseară părea în toane bune! Şi aminteşte-ţi că, la lansarea de carte, o vorbit despre viitorul ei roman!
– Şi-asta-i drept.
Maramureşeanul îşi scărpină obrazul neras.
– De obicei, sinucigaşii lasă o notă, ceva…
– Şi doamna Prezan a lăsat.
– Ce scrie în ea?
– Ar fi mai bine să vedeţi singuri, spuse poliţistul. Am fotografiat-o – e la Turovăţ.
– Adică să intrăm iar în…?
Pavel arătă cu capul. Când îşi dădu seama că n-are de ales, oftă şi duse iar pepenele de unde-l luase.
– Vă mai uitaţi puţin la el, vă rog? o rugă pe femeie.
– Auzi, dom’le, dumitale ţi se pare că eu sunt precupeaţă în piaţă? N-am şi aşa destule pe cap cu un mort la mine-n casă?
– Mortu’ nu-l fură nimeni, da’ pepenele…
– Domnu’ Robu, veniţi odată? îl admonestă comisarul.
– Numai un pic! mai negocie constănţeanul cu femeia, înainte să plece. Că oricum nu pot sta mult acolo. Ştiţi… pute!
– Mie-mi spuneţi? ridică femeia o sprânceană. Dumneavoastră o să plecaţi. Eu locuiesc aici!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *