De la unii, de la alții…

Am învățat la școală cum e cu mamiferele. Cum dau ele lapte cu care se hrănesc puișorii. În adolescența mea era o obișnuință să se pună întrebarea „ce e delfinul?” la care, în cazul răspunsului „pește”, venea obișnuita batjocorire „ce prost ești, e mamifer!” Pentru cei mai curioși, exista fascinația în fața monotremelor, adică a ornitorincului și a (mai puțin cunoscutei) echidne, care, deși depuneau ouă, aveau glande mamare.

Descoperirile științifice au continuat, însă, iar ființelor care dau lapte li s-au mai alăturat și alte specii. Cel mai proaspăt membru inclus în rândul mamiferelor este… un păianjen, Toxeus magnus pre numele său științific, după cum putem citi aici. Se pare că nu mai avem categorii atât de clare precum au fost definite la vremea lor.

Asta se întâmplă pentru că știința nu se bazează pe „cineva a zis asta acum X sute/mii de ani, prin urma așa e”, ci emite ipoteze pe baza datelor avute, apoi ajustează continuu teoria în funcție de descoperirile care se mai fac. Am întâlnit adesea confuzia între ideea de a crede (sau nu) în ce spune o anumită religie și a crede (sau nu) în ceea ce spune știința, ca și cum cele două abordări s-ar fi putut trata de pe picior de egalitate. Ceea ce nu e cazul. Religia se bazează pe o credință personală și o interacțiune subiectivă cu mediul, în timp ce știința își construiește eșafodajul pe baza unor observații obiective.

Aici vine a doua problemă ridicată de cei ce fac confuzie între credință și metoda științifică. „De unde știu savanții ăia cum arăta cutare sau cutare ființă, cum trăia, ce mânca, etc.? Că doar n-au fost acolo. Ei doar fac presupuneri, ceea ce e tot o credință.” Până la un punct, observația e corectă. Pornind de la frânturi de date, savanții fac speculații despre cum e posibil să fi stat lucrurile atunci, demult. Doar că nu totul e rodul fanteziei, ci fiecare nouă descoperire permite completarea tabloului, astfel încât acesta să se apropie tot mai mult de realitate. Faptul că noi nu înțelegem cum funcționează metoda prin care, de exemplu, se determină pe baza unor dinți care era dieta și stilul de viață al unui neandertalian, nu înseamnă că metoda aia se bazează pe „credința cuiva în ea”. Nu, E o metodă științifică, repetabilă cu rezultate similare, reproductibile și previzibile. Cum e cazul în acest articol.

Ca să rămânem în aceeași zonă, aici putem afla despre descoperirea făcută de un păstor sud-african care îngrijea mormintele familiei. Omul a dat peste fosile de dinozauri vechi de cca. 200 milioane de ani și, cu ajutorul unor oameni mai citiți ca el, a ajutat ca această comoară paleontologică să beneficieze de atenția cuvenită. La fel s-a întâmplat și cu un mormânt din Egipt, vechi de 4.400 de ani și descoperit acum, în conformitate cu știrea apărută aici.

Adrian Mihălțianu, căruia tocmai i-am citit recent romanul de debut, un SF extrem de promițător, încearcă să prezinte cât mai deschis problema automobilelor electrice, trecând dincolo de miturile pro și contra și limitându-se la cifre și dovezi. El vorbește aici despre cât poluează acestea, cum se încarcă și când ni le vom permite. Da, poate că unii vor strâmba din nas auzind că omul e sefist și vor crede că articolul e doar rodul imaginației (prea) vii, specifice acestora. Nu e cazul aici, deoarece Adrian este în primul rând un pasionat de latura S din SF, adică de partea științifică.

Nu pot încheia fără un lucru aparent banal, dar pe care eu l-am ascultat de vreo patru sau cinci ori și de fiecare dată mi-a dat fiori. Ascultați sunetul din înregistrarea de aici.  Da, nu e cine știe ce, ați auzit vuiete de furtună mult mai impresionante și nici n-a fost nevoie de amplificarea lor. Însă sunetul ăsta vine tocmai de pe Marte.

Cam atât pentru azi. Sper ca măcar unul dintre articole să vă fi stârnit interesul de a căuta mai multe despre subiectul tratat în el.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *