Cu nasul (pe sus) prin bestsellerurile Tritonic

Sâmbăta trecută am dat o fugă la București la Gala Bestseller Tritonic 2018. Adicătelea, cum ar veni, s-au premiat cele mai bine vândute volume din colecțiile de ficțiune și academice ale editurii. E deja al treilea an la rând când se-ntâmplă treaba asta, așa că-ncepe deja să devină obișnuință. S-a văzut și prin publicul prezent în număr tot mai mare de la o ediție la alta.

La fel ca anul trecut, gala s-a ținut la librăria Mihai Eminescu, unde doritorii pot găsi de cumpărat cărțile editurii Tritonic. Până s-ajung acolo, eu am luat un mic dejun în Gara de Nord, unde mi-au căzut ochii pe o boltă deasupra căreia scria Cartofisserie. N-am mai auzit până acum despre așa ceva, dar nu-i de mirare când vii dintr-un târg ceva mai mare. Măcar m-am mai deșteptat și eu puțin, să aflu ce mai e nou prin lumea asta.

Dacă tot am mers la gală atât eu, cât și colega mea în ale scrisului, Teodora Matei, am zis că ar fi păcat să nu lansăm cel mai nou volum produs la patru mâini. Este vorba despre 3.6, o carte cu trei povestiri ce încheie o serie. Bine, istoria e mai complicată. Michael Haulică și Bogdan Hrib au născocit acum doi sau trei ani o serie ce urma să conțină, în fiecare volum, trei autori cu câte o povestire (a existat și o excepție, trei autori cu câte două texte). Ei bine, în nemărginita noastră aroganță, Teo și cu mine am decretat că suntem trei autori, deci putem intra într-un volum al seriei. Ca atare, 3.6 conține o povestire (polițistă și destul de dură) scrisă de autoarea Teodora Matei, una (din universul Cărții haosului) a autorului Lucian-Dragoș Bogdan și una a autorului Teodoramateiluciandragoșbogdan – prima scrisă în colaborare, în 2014 (firește, revizuită). Dacă sunteți curioși cum sună combinația, puteți comanda cartea de aici, la prețul de doar 25 de lei.

După aceea s-a trecut la lucruri mai serioase, adică decernarea premiilor. Dacă în anii trecuți câștigătorii au primi o diplomă și o cupă, anul acesta cupa a fost înlocuită cu o cană personalizată, semn că editura se gândește să le facă zestre autorilor lor. Eu am început să pun deoparte de anul ăsta – nu de alta, dar se pare că există cititori dornici să cumpere născocelile mele. Nu le-nțeleg masochismul, dar mă bucur. Și, dacă tot am dat tonul la comun cu Teo, am continuat la fel. Adică am luat împreună premiul pentru cel mai bine vândut volum SF în 2018, cu Un străin în Regatul Assert. Și că tot vorbim despre cartea asta, un om căruia ea i-a plăcut teribil de mult a venit la gală special ca să ne cunoască, să ne pozăm și să facă un mic filmuleț cu noi. Este vorba despre Cristian China-Birta (un om tare fain, ce zice multe chestii deștepte și pe care-l găsiți aici).

Probabil ca să nu ne certăm pe cui îi rămâne cana, editorul a tras sforile și ne-a mai dat un premiu, pentru cel mai bine vândut volum de dragoste – prima antologie moșită de mine și de Teo, anume Schițe de iubire. Mă bucur să văd că se mai și iubește în țara asta, că parcă prea multă ură, vrajbă și pesimism am văzut în ultima vreme! Sau poate că romanticii incurabili s-au săturat să stea în fața jandarmilor cu flori și s-au decis să pună mâna pe ceva mai consistent. Eu am profitat de ocazie și m-am dat în stambă. Măcar am făcut oamenii să râdă, dacă tot ies în poze și filmări cu figura aia de Droopy care zice „I’m unhappy”. Adevărul e că dacă aia e moaca pe care-o vedeți tot timpul când vă uitați la mine, nu-nțeleg cum de nu vă vine să mă luați la palme!

La grămadă, am mai luat un premiu. Adică antologia Noir de București s-a dovedit cel mai bine vândut volum mystery & thriller și, cum m-am numărat și eu printre autorii care au contribuit cu o povestire, mă simt așa, răspunzător într-un mod minuscul.

Deși, dacă e s-o spunem p-a dreaptă, nu e meritul meu că am luat premiile astea, ci al vostru, al cititorilor. Că voi ați dat banul pe cărțile cutare și cutare, ajutându-le să devină bestselleruri. Apropo de asta, lista completă a premiilor o găsiți aici.

După gală am vizitat contra-cronometru o expoziție de pictură a unei tinere membre a Valului Tritonic ce nu se ocupă doar de scris. Este vorba despre Rebeca Cojocaru, ale cărei tablouri le mai puteți admira până pe 9 martie la Seneca AntiCafe din București.

Am plecat după aceea spre casă, nu înainte de a testa Cartofisseria pomenită mai sus. Fură buni cartofii, dar îmi căzură cam greu, semn că nici fierea mea nu mai e ce-a fost.

În concluzie, „o fo’ fain”, cum se zice pe-aici. Dar știți ce m-a bucurat cel mai mult? Că sunt unii oameni care nu ratează (aproape) niciun eveniment pe care-l am în București. Și tare bine mă simt să-i văd mereu cum îmi stau aproape, cum își rup din timpul lor doar ca să vină să mă vadă, deși știu foarte bine că nu voi reuși să le acord mai mult de câteva minute! Nu știu dacă voi reuși să mă revanșez vreodată față de voi, dragii mei Tatiana, Irina, Carolina, Lore, Andrei, Liviu, Sorin, Nicu, Ștefan, și mai sunteți voi și alții, vă știți foarte bine, dar memoria mea dă rateuri mai nou! 😉 Cum se zice: „fără voi viața [de scriitor] e pustiu”.

Gata, că am bătut destul câmpii și mai aveți și altele de făcut decât să citiți articole kilometrice. Vă mai rețin doar un minut, cu rugămintea ca, dacă veți să ajutați niște proiecte sociale faine, pentru copii și tineri cu dizabilități (dar nu numai), să intrați aici și să direcționați 3,5% din impozit sau 20% din impozitul pe profit al firmei, să sponsorizați o acțiune, ori să donați niște bani în cont – după cum puteți și simțiți.

Vă pup și s-aveți o primăvară minunată! 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *