Prostovanul şi filmele

Copilăria şi adolescenţa mea au fost marcate de o pasiune neostoită de a mă uita la filme. Cred că rareori am ratat vreo proiecţie la cinematografele din oraş. Undeva, în jurul vârstei de 30 de ani, pasiunea a început să scadă şi a continuat galopant pe pantă în jos. Filmul mi-a reproşat asta, mi-a zis că nu-l mai iubesc, a stabilit inclusiv şedinţe la un consilier matrimonial.

Degeaba. Iubirea nu mai era aceeaşi din prima zi, flacăra arsese. Am rămas împreună de dragul convenţiilor sociale. Când şi când, mai petrecem minute împreună – rareori o peliculă întreagă. În general, eu adorm în timpul partidei, prilej de noi reproşuri. „Măcar dacă ai rezista până la final şi apoi ai fuma ţigara de după…!” mi-a spus într-o zi, cu lacrimi în ochi. „Îmi pare rău” – m-am scuzat mai mult din politeţe, căci în mine mai simţeam doar vag fiorul primelor noastre întâlniri – „dar eu nu fumez.”

Trebuie să recunosc, totuşi, că filmele actuale au ajuns la nivelul la care pot reprezenta tot ce ne imaginăm. Tocmai de aceea mi se pare de neînţeles că unele producţii cu bugete uriaşe apelează la CGI de calitate proastă. Oare ce o fi în capul regizorilor acelor filme? Chiar îşi închipuie că spectatorii nu se vor prinde?

Îmi place că s-a renunţat la stereotipul eroului care rezolvă tot, doar pentru ca, la final, femeia eroină-de-carton să-i cadă în braţe. A fost înlocuit cu femeia puternică, în stare să-şi poarte singură de grijă, capabilă să se bată cu oricine, oricând. Chiar şi la ciclu – dacă o avea, că în filme nu e clar aspectul ăsta. Şi mai avem femeia fricoasă-dar-curajoasă, care coboară în pivniţa întunecoasă chiar şi când de acolo se aud zgomote care ar pune pe fugă orice om cu niscaiva instinct de conservare. Ah, ce mi-aş dori o nevastă de-asta…! Şi dacă tot suntem aici, sper să-mi explice cineva faza aia cu el şi ea care se sărută pasional imediat ce s-au trezit. Adică… pe bune? A-ncercat aşa ceva scenaristul şi a zis „Mamă, ce ne miroase gura a flori după somn, hai să-mperechem parfumurile”?

Îmi plac foarte mult eroii omnipotenţi, ăia care rup tot la începutul filmului şi nimeni nu le poate sta în cale. E o reţetă garantată de a capta audienţa. Singura problemă e că, la un moment dat, indestructibilul trebuie să moară. Şi abia atunci se află că, de fapt, dacă ajungi suficient de aproape de animal încât să-l tragi de al treilea fir de păr din nara dreaptă, se va prăbuşi cu un urlet de agonie. Nu de alta, dar până atunci regizorul avusese grijă să-l facă rezistent la orice armă sau substanţă cunoscută şi nu-i mai rămân la îndemână decât chestii de-astea, banale, la care nu s-a gândit nimeni.

Bine, aici ar mai fi de nuanţat un pic. Că mai sunt şi scenariile alea atât de îmbârligat construite ca să ducă acţiunea la paroxism, încât singura rezolvare rămasă o reprezintă una sau mai multe erori abisale de logică, care discreditează tot eşafodajul construit anterior. Sau băieţii răi, spaima lumii, ce împuşcă tot ce mişcă, mai puţin în a doua jumătate a filmului, când nu-i mai nimeresc pe ăia buni nici cu slujbe. Sau eroii ăia cu oase din titan, rezistente la lovituri ce ar fi trebuit să-i transforme în şvaiţer. Ba se mai şi ridică, ştergându-şi dâra de sânge de la colţul gurii, iar apoi îl bat pe ăla de-i făcuse chisăliţă mai-nainte. A, să nu uit cumva de eroul negativ care ţine morţiş să-i explice victimei cu lux de amănunte ce şi de ce face, ca nu cumva să moară aia neştiutoare. Nu-ş’ cum se face, da’ întotdeauna asta le dă timp ajutoarelor să sosească şi să-l salveze pe nenorocit. Păi să nu spună ăla rău că n-a avut noroc în viaţă?

Un mare plus îl reprezintă în ziua de azi modul de vizionare. Ai câte D-uri vrei, în care aproape toate organele de simţ îţi sunt satisfăcute. Scaunul de mişcă în ritmul motocicletei ce scapă dintr-o urmărire periculoasă, un jet fin de apă te împroaşcă pe obraz în apropierea cascadei… Sunt curios dacă se vor aplica vreodată chestiunile astea la filmele pentru adulţi. Să simţi un jet pe obraz în punctul culminant, ori să vezi femeile ieşind satisfăcute şi bărbaţii mergând mai crăcănat…

De fapt, mi-aş dori mai curând să se introducă în ecuaţie şi simţul olfactiv. Să-i văd atunci pe amatorii de filme cu sânge, cadavre şi alte cele cât de entuziasmaţi vor fi. Şi cât de romantice vor mai părea filmele cu prinţi şi prinţese din secole trecute, când mirosurile depăşeau orice suntem capabili să ne imaginăm acum. Îmi şi imaginez spectatorii strigând în cor, în mijlocul filmului: „Puteţi să săriţi peste scena fierbinte dintre el şi ea? Abia le suportăm mirosurile când sunt îmbrăcaţi…”

2 comentarii

  1. Ileana Andreea Drop

    n-am mai râs atât de nu mai țin minte. Ți-am spus cât îmi lipsești?

Lasă un răspuns la Bogdan Lucian Dragoş Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *