Sala de lectură

Umbra

Se-nchide sicriul, coboară-n mormânt,
Iar chipul de lut se aprinde deodată;
Gândaci mici, scârboşi, se ivesc din pământ –
Şi mortu-şi revine, cu faţa-asudată…

Mantia neagră a nopţii învălui în smoala ei gigantica metropolă. Venind din depărtări, nori uriaşi îşi adunară metalul ameninţător, uruind din toată fiinţa lor.
Jos, la periferia oraşului, printre case dărăpănate şi grămezi de gunoaie, coborî o linişte nefirească, înfigându-şi ghearele în ascunzători.
O linişte de plumb…

Pe corp simte viermi lunecând reci, băloşi,
Se-nfruptă din carnea-i zbârcită şi brună.
O putredă mână, cu muşchii cleioşi,
Cu oase crăpate ce scurmă-n ţărână –
Întinde noroiul pe faţa bătrână…

Ţac-ţac, ţac-ţac…
Liniştea se sparse în bucăţi sub cadenţa paşilor ce înaintau grăbiţi. Thorr, zgribulit, sfida micile ace de ploaie care de ceva vreme îi împungeau faţa şi hainele. Gândurile îi rătăceau indiferente, molatice, obosite…
– Te grăbeşti, ai ?
Lama rece a cuţitului i se propti în beregată. Inima explodă într-un ritm înnebunitor, ce creştea cu fiecare secundă.
Bum-bum, bum-bum…
Pumnul îi ţâşni în masa de carne din faţă…

Cu gheare cojite îi smulge-a lui piele,
Se zbate şi urlă, loveşte-n capac;
Tot trupul hidos stăpânit e de rele –
Pe gură aruncă ce-avea în stomac
Şi ochii, ieşiţi din orbite afară,
Se scurg pe obrajii cu piele de drac…

Picioarele se mişcau tot mai repede, ploaia biciuia faţa înfierbântată, timpanele înfundate bubuiau dureros…
Un tunet puternic îl zgârie pe creier, dar teama creştea mereu în urma lui, apropiindu-se odată cu atacatorii.
Cuţitele părăsiră curelele şi se agitară în aer, anunţând moartea. Teroarea se multiplică, secundă cu secundă, contopindu-se cu atmosfera murdară, înconjurându-l pe Thorr, strangulându-l.
Iar Thorr fugea, fugea…

Se-aruncă din umbră la marginea gropii
Sub razele lunii – şi sapă-n sicriu;
Şi-un urlet de fiară străbate toţi plopii
Iar omul din criptă mai e încă viu –
Îl vezi cum se mişcă, cum urlă-n pustiu…

Cimitirul…
Thorr intră val-vârtej pe poarta deschisă, cu groaza galopând după el, tot mai aproape cu fiecare clipă.
Un colţ negru se ridică, agăţându-i picioarele. Thorr se poticni…
În spatele lui pământul mocirlos se scurse în lături, lăsând să se vadă un obiect masiv.
Un capac de sicriu…
Gura pământului aruncă spre cer un miros fetid, de moarte şi descompunere.
Atacatorii se opriră, nesiguri.
O umbră apocaliptică părăsi sicriul şi se răsuci spre Thorr. De sub masca de smoală, doi ochi de sânge studiară fiinţa plăpândă, cântărindu-i frica. Apoi teroarea începu să crească, distrugând totul în cale, iar umbra se contopi cu atacatorii.
Cerul se dezlănţui, un cor al disperării se ridică spre înalt, tot mai puternic, iar o voce surdă – venită de nicăieri – se sfărâmă în noapte, acompaniind masacrul:

Un trăznet ţâşneşte prin nori, îi despică,
Iar ploaia acidă le smulge-a lor oase
Şi sângele negru duhneşte, se strică –
Se pierde în alte lături puturoase…

Urletele se stinseră în urechile înfundate, imaginile se întunecară în faţa ochilor îngroziţi…
Thorr leşină.
Iar ploaia cădea în neştire peste pământul obosit.
Spălând…
Amestecând…
Acoperind…
Purificând.

Comentariile sunt închise.