Prostovanul și (in)competența

S-ar zice că, pe măsură ce un om devine mai competent, el va urca treaptă cu treaptă scara meseriei sale, ajungând să-i conducă pe cei ce știu mai puține ca el. Evident, într-un final, cel mai cel dintre toți ar ajunge în vârf. I-am avea la conducere, așadar, pe cei mai pregătiți și, coborând în jos pe scară, oameni din ce în ce mai incompetenți.

Îmi amintesc acum de copilărie și aș face așa, o paralelă, cu priceperea mea în ale muncilor agricole. Ajutând eu la plivitul morcovilor și pătrunjelului proaspăt răsăriți, smulgeam pe apucate și ce trebuie, și ce nu trebuie – pentru că (cei ce au o grădină cât de mică știu) există o buruiană care seamănă cu frunzele celor două. Iar pentru ochii mei nepricepuți arătau toate la fel. Incompetența mi-a fost răsplătită cu mutarea la activități ce necesitau mai puțină inteligență și mai multă muncă brută.

Anii au trecut. Morcovii și pătrunjelul au început să nu mai tremure de teamă la apropierea mea, ba chiar și cartofii s-au liniștit că sapa mea nu se va mai abate fix în mijlocul cuibului, tăindu-i de-a valma odată cu brazda. Totuși, deși devenisem mai competent, aveam nevoie de cineva care să-mi spună când trebuia pusă sămânța aia și când ailaltă, când se plivește una, când alta, când și cu ce se stropesc culturile.

După o vreme, am mai urcat o treaptă pe scara competenței și am ajuns să cunosc calendarul cu pricina. Am început să învăț despre pomi – cum și când se taie, cu ce se stropesc și pe ce vreme. Presupunând că dragostea pentru munca pământului m-ar fi îndemnat să caut să lucrez mai mult decât o simplă grădină, probabil că aș fi ajuns, încetul cu încetul, să învăț cum vine cultivarea suprafețelor mari. Evident, de la agricultura ca hobby, pentru propria familie, aș fi trecut la agricultura ca afacere, învățând cum e cu cererea și oferta, prețul, piețele de desfacere, etc. Mergând cu ipotezele fanteziste mai departe, aș fi putut ajunge să stabilesc strategia agricolă a localității mele, apoi a regiunii și chiar a țării. Tot acest drum ar fi fost natural, adunând învățătură după învățătură.

Îmi amintesc cum, după niște alegeri locale, un partid s-a trezit cu mult mai multe voturi decât anticipase și umbla, post-factum, după oameni pe care să-i aducă în sânul său pentru poziția X sau Y. Să presupunem că eu tocmai mă-nvățam cum e cu pomii, când – având nevoie de cineva pe probleme de agricultură – un amic din partidul cu pricina ar fi venit la mine să mă-ntrebe dacă nu vreau să intru alături de ei.

„Hai, că știi cum se dă cu sapa, ai grădină faină, am văzut-o eu!”, mi-ar fi spus amicul ce încerca să mă convertească. „Ce, crezi că ăilalți sunt mai breji?” ar fi redus el la tăcere protestele mele. „Te descurci, sunt sigur! Și iei bani frumoși.”

Susținut de el și de nou-căpătații colegi de partid, aș fi putut ajunge să gospodăresc strategia agricolă a localității, fără însă a fi apucat să ajung la competența necesară. Printr-un fericit concurs de împrejurări, presupunând că partidul cu pricina n-ar fi decedat, ci ar fi devenit tot mai mare și mai tare la nivel național, m-aș fi putut trezi, la un moment dat, prin ceva minister de profil. După vreo patru ani de plimbat pe acolo, familiarizat cu obiceiurile și oamenii locului, m-aș fi putut trezi chiar ministru.

Evident, timpul nu mi-ar mai fi permis de multă vreme să mă ocup de agricultură. Competențele mele ar fi rămas la cele de „acum învăț cum se taie pomii”, doar că, între timp, CV-ul meu ar fi conținut ani în șir în care m-aș fi ocupat de tot felul de strategii mai mult sau mai puțin ample, la care lucrasem după ureche.

Și iată-mă, acum, mare ministru! În (in)competența mea, fără să fi apucat să-mi fac ucenicia reală, ci doar pe cea de pe hârtie, m-aș fi putut trezi că ordonam să se cultive doar mere și niciun alt fruct. Degeaba mi-ar fi explicat unii și alții că asta va duce la o scădere drastică a prețului merelor și la o creștere dramatică a prețului celorlalte fructe (plus o explozie a importurilor), eu aș fi replicat superior: „De-aia am ajuns eu aici sus și nu tu, pentru că eu știu mai bine ca tine!”

Evident, rezultatele ar fi fost cele prognozate de ei, nu de mine. Dacă aș mai fi avut o fărâmă de competență în mine aș fi recunoscut că, într-adevăr, nu sunt suficient de bine pregătit și e nevoie, în locul meu, de altul mai bun. Dimpotrivă, incompetența m-ar fi determinat să caut scuze în orice, să dau vina pe altele și pe alții, ba chiar să afirm, nonșalant, că „Nu mă așteptam să se întâmple asta”. Fără să mă gândesc că tocmai afirmația cu pricina mă descalifică din funcția pe care am ajuns. Pentru că, pe când aveam pe mână un petic de grădină, diferența între a-mi ieși sau a nu-mi ieși una și alta însemna doar că, pentru mine și familia mea, legumele și fructele ar fi trebuit cumpărate de la aprozar, nu culese din grădină. Adică ceva leuți în  plus scoși din buzunar.

La nivel macro, însă, lucrurile stau altfel. Incompetența mea se traduce în milioane de vieți afectate, în împiedicarea dezvoltării unei țări întregi. Acolo nu merge cu „am greșit, mai stau după aia și mă gândesc și o iau de la capăt”, pe principiul învățării prin încercare și eroare. Nu. Acolo ar trebui să ajungi numai după ce ai făcut aproape toate erorile posibile și nu mai mergi pe ghicite, ci gândești bine totul dinainte și abia apoi pui în practică. Iar decizia de azi nu distruge totul mâine, ci doar mai are nevoie să fie ajustată pe ici pe colo ca să meargă ca unsă. Asta dacă ai ajuns sus pe baza competenței.

Însă prin popor se spune că mai e ceva care iese mereu la suprafață. E maro. Și miroase urât.

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *