„Crăciunul care nu a mai venit” de Anamaria Ionescu

Nu știu dacă fiecare generație are filmul ei. În ceea ce mă privește, am simțit că filmul generației mele a fost Liceenii, cu Ștefan Bănică jr. și Oana Sârbu – chiar dacă, la vremea apariției lui, încă nu intrasem la liceu. Viața specifică școlii românești era „de acolo”, preocupările, ideologia, atitudinea erau exact ce vedeam/trăiam.

N-am crezut că, treizeci de ani mai târziu, aveam să descopăr cartea generației mele. Una care ia în discuție viața unui adolescent de dinainte de 1990, o trece prin evenimentele din decembrie și o duce mai departe, în democrația noastră originală. Știu, s-au scris texte, au fost făcute filme a căror acțiune se învârtea în jurul subiectului. Totuși, în cazul meu, contactul pe care l-am avut cu unele dintre aceste creații a fost relativ sec, ca și cum aș fi asistat la un documentar, ori la ceva care – deși relata realitatea – nu rezona cu mine.

Ei bine, citind Crăciunul care nu a mai venit de Anamaria Ionescu am avut senzația că am dat de cartea cu pricina…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 82 din Helion Online)

„Pe cine nu lași să moară…” de Anamaria Ionescu

Pe scriitoarea Anamaria Ionescu am cunoscut-o prin intermediul seriei polițiste Sergiu Manta. Mă rog, în ce măsură poate fi polițist un asasin de profesie. M-a incitat suficient de mult încât să fiu curios să încerc și scrierile ei anterioare, mainstream. Am testat apele cu volumul de debut, colecția de povestiri Camera obscură. Am concluzionat că autoarea știe să surprindă profunzimile trăirilor personajelor și are ochi pentru reperele care definesc viețile oamenilor.

Am avut încredere să merg mai departe, către a doua ei carte – tot un volum de povestiri, intitulat Pe cine nu lași să moară. Sunt mai multe texte față de debut (șaptesprezece față de șapte), dar multe dintre ele se rezumă la schițe „din câteva atingeri” ale unor scene ce ar putea fi inspirate din viețile oricui. Nu sunt povestiri per se, cu introducere, intrigă, punct culminant și deznodământ, dar se lipesc de suflet, pentru că sunt extrem de personale – nu în sensul că ar fi desprinse din experiența autoarei, ci pentru că le simți, din postura cititorului, ca făcând parte din viața ta. Sunt stări, mici acțiuni pe care poate le-ai trăit tu, ori un vecin, o cunoștință…

(continuarea articolului poate fi citită în nr. 82 din Helion Online)