Cum am fost un client cârcotaș

N-am avut nicio intenție să fiu cârcotaș azi. Dimpotrivă, am luat-o la picior prin oraș plin de cele mai bune intenții, ca un prostovan ce sunt. „Dăcât” că nu mi-a ieșit. Să vă zic mai pe larg de ce.

Săptămâna trecută am observat că s-a deschis un local nou în Alba Iulia. Scria pe el ceva cu Pizzerie-Spagheterie (nu bag mâna-n foc că n-o fi fost cu doi t). Nu mă dă pe mine romantismul afară din casă, nu sunt un client de bază al localurilor și nici fan al pastelor (îmi plac, dar fără să le consider ceva wow!), dar tabloul avea ceva de a atins o coardă sensibilă. Când i-am văzut pe cei doi domni – unul mai tânăr, celălalt mai vârstnic – stând în prag și așteptând clienții, mi-am amintit de pakistanezul ce-și deschisese un restaurant în serialul Seinfeld. Poate trebuia s-o iau drept avertisment, dar pe mine m-a înduioșat și, sub impulsul de moment, i-am propus consoartei să mergem acolo. Ea a acceptat și, iată, astăzi am făcut pasul.

Localul era la fel de gol ca acum o săptămână, dar nu ne-am lăsat intimidați. Am intrat înăuntru numai zâmbete, ca niște elevi în prima zi de școală. Ne lipseau doar buchetele de flori. După ce ne-am holbat prin galantar, încercând să ne dumirim ce erau chestiile expuse în casolete și lipsite de inscripții, am fost luați în primire de domnul mai vârstnic și de o domniță-ospătar. El – vorbitor de italiană ce-o rupea binișor pe română, ea – de-a noastră.

Primul lucru a fost să mă interesez dacă au vreun produs fără carne, iar cei doi mi-au indicat un anumit tip de spaghete. Având o singură opțiune, am ales-o. Soția, după ce a-ntrebat ce era fiecare fel de pe-acolo, a ales și ea. În timp ce domnul se pregătea să pună porțiile în farfurii, domnișoara a ezitat preț de vreo două minute să răspundă cererii noastre de a ne da și ceva udeală din frigiderul aflat la oarece distanță de galantar. Până la urmă, a făcut-o. Ne-am dus la masă, ea ne-a adus băuturile. Am avut grijă să-i specific care era băutura soției, sperând că o va servi pe ea prima. Vezi să nu.

Între timp, domnul a reușit să pregătească dish-ul soției, care ne-a fost livrat. Când se pregătea să facă același lucru cu al meu, a avut revelația:

– Spaghetele astea au șuncă.

– Ați spus că n-au…

– Am uitat.

Instinctul care a ajutat specia umană să supraviețuiască atâta vreme mi-a tras un șut. Cum adică… a uitat? Cam de unde provenea mâncarea aceea, aparent proaspăt gătită? Sau ce rețete de pe vremea lui Cezar fuseseră folosite?

I-am atras atenția că, în cazul în care n-are nimic fără carne, n-am ce mânca. Deja mă gândeam ce scandal avea să facă atunci când urma să-l anunț că nu intenționam să mă uit ca prostul în gura soției, salivând de foame. Ci că, dacă eu nu puteam mânca, atunci n-avea decât să ia porția ei, ba chiar și sucurile, să și le bage-n… frigider, respectiv galantar. Omul a venit repede cu propunerea de a-mi face, pe loc, aceleași spaghete, doar că fără șuncă. Am acceptat, l-am așteptat, am rugat-o apoi pe domnuca ospătăriță să reîncălzească mâncarea soției, care între timp se răcise, și… am mâncat.

Nu pot spune că au fost rele. Dar nici cine știe ce, plus că erau doar o mână de paste, pentru care am plătit mult mai mult decât consider că merita. La restaurantul chinezesc, de aceiași bani aș fi  mâncat pe săturate. Aici… după o oră, mațele deja făceau ca toți dracii. Ptiu, drace! Cât despre servire, deși plină de bunăvoință, mi s-a părut de-o stângăcie maximă. În fine. Din punctul meu de vedere, problema se rezolvă simplu: nu voi mai călca pe-acolo.

Continuându-ne apoi periplul prin oraș, am intrat – tot de curiozitate – într-un magazin ce deținea diferite produse de curățenie. Culmea, tot de proveniență italienească. Vânzătoarea, extrem de amabilă, a început să ne spună ce și cum fac toate produsele de pe rafturi. Și chiar se pricepea, avea în ea ce trebuie pentru a convinge clienții. „Dăcât” că am observat un amănunt: tot ce spunea ea despre cum se utilizează respectivele lichide și prafuri… era doar în italiană. Pentru limba română exista un simplu bilețel care preciza la ce se folosește produsul și ce să ai grijă să faci dacă-ți intră în diverse orificii cărora nu le erau destinate.

În clipa aceea interesul pe care mi-l stârnise s-a diminuat mai repede decât atunci când am aflat că Julie Andrews putea să-mi fie bunică. Degeaba s-a străduit doamna să-mi explice că-mi spune tot ce trebuie  despre fiecare produs, încât să-l pot folosi perfect și dacă sunt trezit din somn la 2 noaptea, în timpul unui bombardament aerian. Ți-ai găsit!

– Nu-mi cumpăr ceva pe care nu-nțeleg ce scrie, i-am zis și am plecat.

Bineînțeles, la fel de convins să nu mai calc pe-acolo.

Acum stau și mă gândesc: după experiența de azi, oare se poate spune că sunt italofob? 🙂

2 comentarii

  1. hahahhahaa, nu dar se poate spune că dacă vrei să începi o afacere într-o altă țară decât cea natală ar fi cazul să înveți mai întâi limba locului. Aia cu a uitat că a pus șuncă-n paste e demențială. Cred că le-a gătit de dimineață, ca să nu zic de 3 zile și aștepta cliență. Acum eu stau și mă întreb cam ce anume te-ar putea determina să deschizi o Spaghetărie în Alba Iulia. Localnicii nu se omoară cu pastele, că știu ei mai bine să facă tăieței, etc, iar străinii sunt de obicei non-macaronari: nemți, olandezi, englezi….

    • Bogdan Lucian Dragoş

      Sunt şi destui italieni în zonă. Problema e că servirea a fost plină de ezitări, iar raportul cantitate/preţ mi s-a părut… hai să zic nepotrivit. Aş putea spune şi calitate/preţ, dar acolo probabil că aş fi foarte subiectiv, câtă vreme îmi plac pastele, dar nu sunt în topul preferinţelor mele culinare. E o experienţă, un local pe care l-am tăiat de pe listă şi nu-l voi recomanda. În rest… le urez succes. 🙂

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *