N-aș fi visat vreodată…

N-aș fi visat vreodată că voi scrie un roman de dragoste. Bine, exista o nuvelă, Lumea prin țeava puștii, care avea și o poveste amoroasă în fundal. Dar cam atât.

Totuși, editorul Bogdan Hrib mi-a lansat provocarea și, ca un inconștient, am acceptat-o. Bine, în urechi auzeam constant vocea soției, entuziasmată, îndemnându-mă să spun „da”. Și-mi promitea că mă ajută, că are ea o idee super. Ceea ce a și prestat, de altfel. Ea e studentă, rămâne gravidă, el se panichează și o părăsește, familia ei, foarte conservatoare, o condamnă… Ascultam și nu-nțelegeam cum se face din asta o poveste. Ce e interesant la așa ceva. „Ai încredere-n mine”, îmi repeta soția. Ce să fac, am avut, că n-aveam chef să dorm în balcon sau pe prag.

Problema era că EU trebuia să scriu. Și aveam nevoie de ceva care să-mi stârnească interesul, pentru că acțiunea n-o făcea. Așa că am ales să duc povestea în Indonezia, ca să am motive să mă documentez, să studiez altă cultură.

Chiar și așa, am stors cu greu patru capitole și m-am blocat. Nu simțeam cartea, nu curgea. Am pus mâna pe telefon să-mi sun editorul, să-i spun că nu sunt în stare să îndeplinesc sarcina. Am decis să las să treacă noaptea (chestia aia cu sfetnic bun, nu lua decizii pe nemâncate și nedormite etc.) și… a doua zi aveam moralul mai ridicat. Așa că am mai încercat o dată.

De data asta, a fost cu finalizare. 😉

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *