Uneori, când visez…

(fragment de roman)

Când Faisyal a ajuns la Gramedia, tocmai mă hotărâsem că era cazul să cumpăr cartea, ca s-o adaug celor de pe poliţa din camera de cămin. Deşi o citisem deja de mai multe ori, împrumutată de la bibliotecă, simţeam că aveam nevoie s-o ţin aproape în perioada care urma.
L-am văzut de când a intrat. L-am recunoscut după mersul inconfundabil, uşor legănat. Purta un maiou negru, mulat, care-i punea în evidenţă muşchii lucraţi. Blugii strâmţi, cu talie joasă, se înfoiau deasupra tenişilor descheiaţi. Părul negru, tuns scurt la tâmple, împodobit cu o creastă pieptănată spre înapoi, dată cu gel, sclipea în soarele care-l lumina din spate, prin geamurile uşii de la intrare.
M-a zărit la rândul lui. S-a apropiat zâmbind. S-a oprit, aşteptând să plătesc. Mi-am luat punguţa cu cele trei cărţi şi m-am dus la el, veselă. L-am mângâiat uşor pe braţ, deasupra cotului, iar el şi-a aşezat palma lată pe umărul meu, coborând-o pe spate. Uneori îmi doream ca societatea noastră să nu fie aşa rigidă, iar sărutările în public să fie pentru cei din jur la fel de naturale precum erau în State sau în Europa. În clipa aceea l-aş fi potopit cu sărutări.
– Ce ţi-ai luat? m-a întrebat după ce ne-am salutat.
Când a văzut titlul a ridicat din sprâncene şi s-a strâmbat. M-a bufnit râsul.
– Nici măcar nu ştii despre ce e vorba! l-am certat în joacă.
– Titlul îmi este de ajuns, s-a eschivat el.
Am pornit spre ieşire.
– Mergem vizavi, la un suc? am propus.
– Hai!
Am trecut strada şi ne-am oprit pe terasa destul de puţin populată la ora aceea. Ne-am aşezat pe scaunele mici, cu spătar din stinghii frumos fasonate, aranjate în jurul unei mese acoperite de o umbrelă mare, cafenie. Când m-a văzut că am comandat limonadă a ridicat mirat o sprânceană.
– Fără cafea?
– Fără, am chicotit. E vremea s-o mai rărim un pic cu ea.
– Cu ce ocazie?
Chelneriţa ne-a adus repede comanda – limonada mea şi Cola lui, însoţite de două paie cu umbreluţe colorate. Am zâmbit misterios, apoi am luat o gură din lichidul gălbui, dulce-acrişor. Mi-a dat seama că întreaga cupolă de linişte pe care mi-o construisem în jurul meu stătea gata să se spargă. Mintea mă îndemna să spun cuvintele magice, dar ele se opreau înainte de a despărţi buzele. Inima îmi bătea cu putere în piept, aşa cum se întâmpla înaintea examenelor. Nu crezusem că urma să am atâtea emoţii în faţa clipei aceleia importante. M-am lăsat pe spate, mi-am tamponat uşor buzele cu un şerveţel, apoi am pus drăgăstos palma pe antebraţul lui Faisyal.
Nu reuşeam să mă liniştesc, aşa că am preferat să evit un răspuns direct la întrebarea lui.
– Mă bucur că suntem împreună…
– Şi eu, Habibti! Ştii că eşti centrul lumii pentru mine.
– Eh, o zici doar aşa! m-am alintat.
Şi-a aşezat palma peste mâna mea.
– Ştii prea bine că nu.
Am zâmbit şi am început să atac subiectul, delicat, de la distanţă.
– M-aş bucura să crezi la fel şi peste câţiva ani…
– Sunt convins că aşa va fi!
Mi-a arătat o clădire aflată la câteva zeci de metri distanţă, pe partea cealaltă a drumului.
– Vom avea o casă ca aceea şi eu voi veni de la lucru într-o maşină al cărei motor se va auzi din cartierul vecin. Ba, mai mult, voi claxona ca să audă toţi că mă întorc la iubita mea! Să crape toată lumea de invidie!
Deja râdeam de-a binelea, dar mi-am calculat cu atenţie următorul pas.
– Poate vei trezi copiii dacă faci atâta gălăgie…
Am încercat să detectez o ezitare cât de mică pe chipul lui, o contracţie involuntară a muşchilor mâinii. N-a existat niciuna.
– Atunci voi lua o maşină mai silenţioasă. Când voi ajunge în faţa casei, te voi suna şi te voi întreba „Habibti, dorm copiii?” Iar dacă îmi vei răspunde că nu, abia atunci voi ambala motorul la maxim!
– Şi câţi copii vor fi? am aruncat pe un ton jucăuş.
– Doi… trei… patru… Câţi o da Allah!
– Ei, nici chiar aşa!
– Bine, a cedat Faisyal. Întâi unul, ca să ne obişnuim, apoi mai vedem.
– Crezi că ai avea răbdare cu el?
Mă învârteam tot mai aproape de problemă, ca un rechin care-şi urmăreşte prada.
– Eu?! Evident! Dacă va fi băiat, îl voi învăţa tot ce trebuie să ştie…
– Şi dacă va fi fată?
– Va fi cea mai răsfăţată de pe lume!
– Mă bucur să aud asta…
Mă mai liniştisem, într-adevăr. Terenul părea propice pentru marea dezvăluire. Cred că Faisyal a citit ceva pe faţa mea – lucru de mirare, deoarece am observat că bărbaţii suferă de o neputinţă cronică în a-şi da seama când este vorba despre ceva important într-o relaţie – pentru că m-a întrebat:
– S-a întâmplat ceva?
– Păi…, am ezitat. Cuvintele se încăpăţânau în continuare să nu iasă: Doar ce am… discutat mai devreme…
S-a încruntat.
– Nu înţeleg…
Nu mai puteam amâna momentul.
– Sunt însărcinată.
Am încercat să par sigură pe mine, să ascund tremurul vocii. În tot acest timp l-am fixat cu privirea, atentă să surprind succesiunea emoţiilor pe chipul său. Când am văzut că prin ochii săi măriţi trece fugar o urmă îngrozită, iar antebraţul se contractă, am simţit cum întregul univers se prăbuşeşte.
– Ah!
Atât. Penibilă, tăcerea a luat locul cuvintelor pe care le aşteptam venite dinspre el. Exuberanţa anterioară se topise mai repede ca o bucată de gheaţă în căldura amiezii. Deşi îmi simţeam sufletul atârnând într-un echilibru fragil pe marginea prăpastiei, m-am străduit să-mi păstrez cumpătul.
– Doar atât? „Ah”?
Faisyal a băut din suc, trăgând de timp, apoi şi-a dres vocea.
– Păi nu… adică… ne încurcă un pic acum! s-a bâlbâit el.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *