Multă lume mă întreabă cum e să scrii un roman la patru mâini. Ei bine…
La început e entuziasm: „Ce idee frumoasă”, „o provocare”, „1 idee de la mine + 1 idee de la tine = 3 idei” ș.a.m.d.
Pe urmă vin îndoielile: „Cât naiba poate să-i ia să scrie partea lui? Eu scriam trei capitole până acum…”
…apoi regretele: „Doamne, doar de atât e-n stare? Asta-i idee, asta-i intrigă, astea-s personaje?”
…și frustrări: „Ce mama naibii s-a găsit să comenteze la ce am scris eu? Cine se crede?” și „Cum adică ideea Lui pentru evenimentul X e mai bună ca mea?”
La final, speri în secret ca totul să devină vizibil pentru cititorul inteligent, care să-și dea seama unde sunt pasajele scrise de Celălalt, mai slăbuțe, și să recunoască faptul că doar contribuția ta dă valoare volumului.
Din fericire, colaborarea cu Jacky Schwartzmann a fost scutită de toate astea. Pur și simplu, n-am avut timp să parcurgem etapele. Am fost contactați, fiecare în parte, de inițiatorii proiectului, apoi am luat legătura unul cu celălalt. Timpul era scurt, așa că am creionat rapid intriga, am stabilit cine ce are de făcut, niciunul n-a prea înțeles ce-a vrut celălalt, am predat produsul finit la termen, ne-am luat banii și gata. N-a fost timp de preludiu, făcut curte, discuții existențiale despre cum vedem relația noastră peste cinci ani, ce ne dorim de la viață, mă iubește / nu mă iubește și alte chestii clasice. A fost mai mult ca mersul la o… profesionistă. Dai banul, își face treaba, te face să te simți în al nouălea cer, te laudă, nu-ți face niciun reproș și n-are nicio așteptare de la tine după consumarea actului. Pay, kick and move on.
Ei bine, undeva pe coordonatele astea a luat naștere Femeia din portbagaj. Sau Le coffre, cum sună numele variantei franțuzești (care, apropo, e titlul original al cărții, cel de lucru). O colaborare curată, în care fiecare și-a adus cât mai profesionist contribuția. Nu, nu ne-am propus să oferim o carte de referință a genului polițist-crime-polar. Ne-am concentrat pe a-i oferi cititorului o experiență plăcută, a good time, cum se zice în industria divertismentului, cu o carte ale cărei pagini să simtă nevoia să le dea fără pauză până ajunge la final, aflând despre cum e cu anchetele în România și Franța, zâmbind adesea în timp ce urmărește motivul care a dus la descoperirea unei bătrâne românce decedate într-un portbagaj abandonat în Franța. Sau, cum zice Journal d’un lecteur curieux
Un duo qui fonctionne sans fausse note pour signer un polar qui ne révolutionnera pas le genre mais fera passer au lecteur curieux de le découvrir un moment de lecture agréable et sans prise de tête.