Naiv cum sunt, multă vreme am crezut că termenul de troll de pe mediile online are legătură cu creaturile acelea din mitologia nordică, prezentate în general drept urâte și cu un caracter pe măsură. Care, zic unii, ar sta sub poduri și ar ataca trecători nevinovați. M-am gândit că ăștia de dau cu pietre și-apoi stau să râdă de lumea ce se ceartă ar semăna în materie de comportament cu ființele sus-amintite.
Mi-a luat ceva vreme să aflu că vine de la trolling, o tehnică de pescuit. Nefiind pescar de meserie, nu știu care e echivalentul în limba română, dar ideea e simplă: omul se plimbă cu barca, trăgând după el momeala și așteptând ca vreun pește „să muște”.
Cam așa e și cu trollii de pe internet. Aruncă o momeală, tulburând apele, apoi așteaptă ca lumea să se agite în jurul ei. Și, cum balta are pește iar netul utilizatori, vor găsi mereu o persoană sau mai multe care „să muște”. Mai departe, urmează bairamul, spre marea satisfacție a specimenului în cauză.
Evident, un lucru pe care un om îl vede drept trolling, altuia i se poate părea o problemă nevinovată. De fapt, pe asta se și bazează trollul. El apasă pe anumite bube care știe că s-ar putea să doară. Dacă țâșnește ceva de-acolo, se apără spunând că celălalt e prea sensibil. Și mai apasă o dată.
Există și trolli binevoitori. Momelile lor nu se concretizează în conflicte, ci în bani suflați din buzunarele credulilor. Își fac apariția sub forma unor dame tinere, cu forme voluptuoase, dornice de protecția masculilor feroce. Și se străduiesc să te convingă că tu, pricăjitul acneic sau boșorogul burtos, ești acel mascul. Alții vin cu uniformă și povești de război adunate în ranița lor de generali americani în rezervă. Mai sunt și miile de urmași ai diferiților dictatori africani, ce l-ar face să pălească și pe Gingis Han, recunoscut pentru prolificitatea sa în materie de plozi.
Totuși, trebuie să recunosc că, la trollii de mai sus, le-am apreciat stilul. Unii își foloseau cât de cât mintiuca lor puțină ca să aducă argumente în disputele pe care le generau. Damele îți încântau ochii, că deh!, oameni suntem și noi și supuși păcatului. Generalii dădeau măcar un aer, o prestanță, ceva. Moștenitorii africani învățau și ei două-trei lucruri despre istoria țării ca să poată încropi o poveste.
Zilele trecute, însă, m-am trezit că un individ îmi cere prietenia pe Facebook. Văzând în lista lui și alți cunoscuți de-ai mei din ale scrisului, am zis că o fi vreun pasionat de lectură, ori chiar – ce să-i fac, vanitatea-i numai una! – mi-o fi citit vreo carte și i-o fi plăcut. Așa că, aflându-mă eu într-o dispoziție bună, l-am acceptat în cercul meu de cunoscuți. Dragii mei, în următoarele cinci minute, vreo 20 de poze din albumele mele au fost distribuite de individ pe pagina lui. Fără niciun comentariu. Nimic! Nț! Fix cum se ușurează calul în mijlocul drumului, lăsându-și urmele întinse de-aici până mai încolo, la fel a făcut și nou-câștigatul amic. După o vreme, s-a plictisit să-mi răscolească arhiva de poze și a trecut la albumele altei persoane. Și apoi ale alteia.
L-am scos din listă în cele din urmă. Și-am rămas cu gustul amar, cu dorul după generali americani, dame bine, negri de familie bună, ori certăreți de profesie. Măcar ăia aveau stil, dom’le!
Of-of-of, cum se duce și trolling-ul ăsta pe Apa Sâmbetei…