Ce-am citit în gerarul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Omul din Castelul Înalt

anul apariției: 1962

cum mi s-a părut: ok

traducere: Mircea ȘTEFANCU – cum mi s-a părut: slabă spre decentă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Axa a câștigat Al Doilea Război Mondial. Eurasia a fost cucerită. Populația Africii  a fost exterminată. Statele Unite au fost împărțite între o Germanie fascistă destablizată de lupta pentru putere și o Japonie imperialistă fascinată de artefacte istorice americane, multe dintre ele rodul unei piețe de obiecte contrafăcute. În climatul acesta, un autor scrie o carte de istorie alternativă, imaginându-și o lume în care Aliații au câștigat războiul.

Când am citit-o prima dată, acum aproape trei decenii, am pornit cu așteptări mari. Vorba ceea, carte lăudată, câștigătoare de Hugo. Care are premise tare mișto. Și lansează niște idei și fire narative care mi s-au părut foarte interesante. Aprecierile mele s-au cam oprit aici. Pentru că n-am reușit să găsesc coerența cărții, adunarea firelor narative într-un tot unitar, conducerea intrigilor către un final legat. Prin urmare, cartea, per total, a constituit pentru mine o enormă dezmăgire și am considerat-o una dintre cele mai slabe cărți ale lui PKD. Ca o paranteză, exact aceleași motive m-au făcut să nu apeciez nici Blade Runner-ul lui Ridley Scott. M-am gândit că, după aproape treizeci de ani, voi vedea altfel lucrurile. Nu s-a întâmplat. În continuare, Omul din Castelul Înalt mi se pare un proiect cu premise faine, dar ratat.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix gladiator

anul apariției: 1964

serie: Astérix (vol. 4)

cum mi s-a părut: excepțional

traducere: Doina RODINA – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Pentru a intra în grațile lui Cezar, un înalt funcționar roman vrea să-i dăruiască unul dintre galii nesupuși. Însă, pentru a nu fi nevoit să înfrunte teribilii luptători ce pun pe fugă legiunile romane, îl alege pe cel mai inofensiv dintre ei – bardul Cacofonix. Cezar nu e foarte încântat de cadou, așa încât cere ca bardul să fie trimis în arenă, alturi de lei și gladiatori. Și, deși „talentul” său muzical e suficient pentru a pune pe fugă orice inamic, Cacofonix are parte și de ajutorul prietenilor săi, Asterix și Obelix, veniți la Roma la bordul unei galere feniciene, pentru a-l salva.

Deja banda desenată capătă elementele definitorii ce au făcut din ea un fenomen. Cacofonix apare deja mai aproape de versiunea lui finală. Întâlnim, pentru prima oară, pirații ale căror corăbii le tot scufundă Asterix și Obelix. Roma e prezentată printr-o paralelă superbă cu stilul de viață din orașele moderne, iar spectacolul din Circus Maximus are toate elementele specifice marilor evenimente actuale. Echipajul galerei feniciene e echivalentul unei societăți pe acțiuni. Umorul e la cote maxime, cu gladiatorii care înlocuiesc luptele din arenă cu jocuri de societate. Superb!

Michael MOORCOCK – The Hollow Lands

anul apariției: 1974

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

serie: The Dancers at the End of Time (vol. 2)

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Jherek vrea să se întoarcă în secolul al XIX-lea pentru a o lua cu el pe Mrs Underwood, de care e îndrăgostit. În viitorul unde trăiește, a recreat inclusiv Anglia victoriană – în viziunea și conform înțelegerii sale, desigur. Deși e avertizat că o nouă călătorie poate produce paradoxuri care să afecteze curgerea timpului, Jherek pornește după Mrs Underwood. După ce întâlnește niște extratereștri și un robot care „reciclează” timpul, ajunge la obiectul adorației tale. Dar asta nu înseamnă că va obține ceea ce-și dorește. Și nici că timpul nu-și va cere plata pentru încălcarea regulilor sale.

Am așteptat cu nerăbdare să citesc acest al doilea volum al trilogiei, după ce primul m-a dat pe spate. Aici, Moorcock mai pune la loc piese menite să prezinte frumusețea viitorului imaginat de el. Cartea mi-a plăcut, chiar mult, dar nu am putut scăpa de impresia că aduce un pic a ciorbă reîncălzită. Bună la gust, condimentată, dar… mai mult trăgându-și seva din prima carte, nu din propria originalitate. Mă așteptam la final, dar mi-a plăcut cum a ieșit, oricum.

James S.A. COREY – Războiul lui Caliban

anul apariției: 2012

serie: Expansiunea (vol. 2)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Cezar PETRILĂ – cum mi s-a părut: rezonabilă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Pe Ganymede e pe cale să izbucnească un război – și totul din cauza apariției unui monstru capabil să distrugă și cele mai eficiente costume de luptă. Căpitanul Holden suspectează că e ceva legat de protomolecula extraterestră care a pus stăpânire pe Eros și a ajuns ulterior pe Venus. Așa se face că acceptă misiunea de a recupera fata unui biolog, misiune care-l poate duce în miezul problemei. Dar lucrurile se complică atunci când se dovedește că Pământul e dispus să sacrifice orice pentru a proteja misterul incidentului de pe Ganymede.

Mai puțin cinematografic decât primul roman al seriei și axându-se mai mult pe relațiile interumane și pe dezvoltarea personajelor – ceea ce mi l-a făcut mai atrăgător decât precedentul volum. Pe de altă parte, partea detectivistă e predominantă în dauna acțiunii SF, ceea ce a fost un punct în minus. Elementele științifice sunt inserate atât cât trebuie ca să satisfacă un fan al hard-SF-ului ca mine, dar fără să sufoce textul. Nu e o serie wow!, dar îmi place mult, așa că vreau s-o citesc în continuare.

Yuval Noah HARARI – Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului

anul apariției: 2016

cum mi s-a părut: exepțională

traducere: Lucia POPOVICI – cum mi s-a părut: foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: cu certitudine

O analiză a evoluției omenirii, privită prin prisma atuurilor care au permis speciei noastre să ajungă în vârful piramidei, pragurile care au constituit puncte de cotitură și modul cum s-a modelat societatea de-a lungul mileniilor. Pornind de la asta, Harari speculează pe marginea viitorului speciei umane – și nu un viitor situat peste secole sau milenii, ci unul extrem de apropiat. Ne îndreptăm, oare, cu pași mari spre acea Singularitate Tehnologică dincolo de care omenirea sau nu va mai exista, sau va fi complet diferită de tot ceea ce am știut până acum?

Ador genul acesta de analiză, care pune cărțile pe masă! Harari nu se sfiește să disece cele mai mari temeri ale omenirii – în special, teama de un viitor pe care nu mai suntem capabili să-l prezicem decât la nivel de „ce se poate întâmpla”, nu și de „ce va fi după”. Un exercițiu speculativ fenomenal, o privire aruncată într-un viitor în care deja am pășit, un viitor ale cărui schimbări au loc cu o viteză teribilă. Un viitor căruia nu-i va păsa de sentimentalismele noastre, de cum ne alintăm noi despre „ce înseamnă să fii om”, de ideile noastre preconcepute despre ce ar putea sau n-ar putea să facă inteligențele artificiale.

Nu e ficțiune, e realitate, dar egalează tot ceea ce-mi place la beletristica SF: mi-a pus mintea pe moațe, m-a obligat să privesc în față ceea ce ar putea fi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani. Și să mă gândesc serios dacă aleg să mă adaptez, sau să dispar.

Samantha SHANNON – Abația Portocalului

anul apariției: 2019

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

traducere: Alexandru SZÖLLÖ – cum mi s-a părut: decentă

voi mai citi cărți de acest autor: nu sunt sigur

Au trecut o mie de ani de când oamenii au reușit să lege ființele draconice. Conform profețiilor, e vremea când acesta vor renaște și vor încerca să ia în stăpânire lumea. O lume divizată de credințe antagoniste, cu monarhi ce se feresc să mai facă negoț unii cu alții, să mai permită accesul ambasadorilor, ori chiar să mai tolereze ereziile. Cu toate acestea, singura speranță împotriva wyrmilor pare a fi o alianță între credința Apusului și dragonii Răsăritului pentru găsirea unor artefacte care zac ascunse de un mileniu.

N-am mai citit nimic de această autoare, dar am văzut aprecieri la adresa cărții din partea a doi cititori cu care știu că am, în unele privințe, gusturi comune. De data aceasta, nu le împărtășesc decât parțial aprecierile. Un singur personaj din carte mi s-a părut bine realizat, cu un background suficient de complex încât să fie tridimensional (Eadaz), iar înfiriparea relației dintre ea și regina Sabran o consider foarte bine construită (nu, nu m-a deranjat deloc că în carte principalele două povești de iubire sunt homosexuale; mă interesează să fie veridice, iar personajele să acționeze natural în ele și datorită lor – în cazul de față au fost, ceea ce e un mare plus). Celelalalte personaje au cam scârțâit (cu excepția reginei Sabran, care, prezentată în siajului lui Eadaz, a căpătat și ea destulă consistență), iar personajele secundare n-au fost mai mult decât niște schițe bidimensionale, intrând și ieșind din scenă atunci când era nevoie s-o facă și cam atât. De aceea, mi-a fost greu să rețin cine și ce face, ori să mă impresioneze că X a fost descoperit a fi conspirator, trădător etc. Un Hobb, Martin, Sanderson au grijă să contureze temeinic toate personajele, așa încât, chiar dacă sunt zeci (cum e cazul lui Martin), știu foarte bine ce hram poartă fiecare, la ce să mă aștept când intră în scenă sau când complotează în umbră ș.a.m.d.

Ideea cărții mi s-a părut atractivă, suficient de originală încât să-mi stârnească interesul. M-a bucurat și faptul că autoarea a încercat să creioneze culturi diferite, istorii și legende care să creeze un cadru destul de complex, cu legături peste timp. Din păcate, nu le-a aprofundat suficient, menținându-le mai curând la stadiul de infodump decât de „arată, nu povesti”.

Ce m-a deranjat cel mai mult, făcându-mă să nu rezonez cu textul, a fost stilul cinematografic. Cu siguranță că, în mintea ei, autoarea „vedea” cum se desfășoară o anumită scenă, care e jocul personajelor, ce gândește fiecare. Dacă mă uit la un film, ghicesc și eu asta din cadrele prezentate, din prim-planuri, din grimase și gesturi mărunte. Dar, într-o carte, nu „văd” decât dacă îmi povestești. Ceea ce autoarea ratează adesea s-o facă. Îmi amintesc de scena unei lupte unde, brusc, m-am trezit că unul dintre luptători ținea în mână inima celuilalt. Scena în sine nu e relatată. Respectivii se luptă, ni se prezintă detaliile atacurilor și eschivelor, apoi vine fraza care se vrea șocantă, din care eu trebuie să deduc că X a băgat mâna în pieptul lui Y, a scos inima, iar Y s-a prăbușit, mort. Ei bine,  prezentând lupta și deznodământul, fără punct culminant, momentul n-a avut niciun impact în cazul meu. Ăsta e doar un exemplu, dar au fost multe de acest gen, corelate cu pasaje în care X tocmai a plecat din locul cutare, se gândește la una și la alta, apoi mă trezesc că, două paragrafe mai jos, el e implicat într-un eveniment din alt oraș. Când a ajuns acolo?

Toate cele de mai sus au dus la acumularea unei frustrări crescânde pe parcursul lecturii. Ei i s-au adăugat și frânturi majore de logică – de exemplu, un anumit regat nu primește pe nimeni din alt regat (ba chiar execută orice intrus), apoi, când acțiunea are nevoie de o alianță, totul se rezolvă simplu și frumos într-un paragraf. Ca să nu mai spun că vitezele cu care se deplasează oamenii prin lumea aceea presupus mare (că dragonilor, în zbor, le lua multe zile s-o străbată) sunt incedibile – ponești din degete și personajul X a parcurs deja un continent de la nord la sud și înapoi, iar în locul de plecare au trecut câteva zile. Ori faptul că, în confruntarea finală, wyrmii (ființe zburătoare, da?) au grijă ca, în momentele importante ale bătăliei, să se așeze pe puntea navei alături de cel ce-i poate omorî, în loc să stea în aer, la o distanță sigură de unde pot rade tot și unde e cam greu să fie loviți cu sabia.

Per total, cartea are momentele ei și mi-a plăcut. Dar nu se ridică la înălțimea a ceea ce consider eu a fi un fantasy de calitate, ci este acolo, peste medie și cam atât.

Florin GIURCĂ – Coarne de bour

anul apariției: 2021

serie: România sub asediu

cum mi s-a părut: ok

voi mai citi cărți de acest autor: da

După o vizită făcută în Israel, un stomatolog aduce de la Marea Moartă un trovant. Imediat după întoarcerea lui, Constanța devine teatrul unui scenariu horror: din zona Cazinoului încep să se răspândească în oraș melci de toate dimensiunile care atacă oamenii, mutilându-i oribil sau chiar omorându-i.

Idee drăguță, căreia autorul reușește uneori să-i adauge și tușe amuzante (de umor negru, evident). Deși acțiunea încearcă să urmărească mai multe fire narative, rămâne în zona unei lecturi ușurele, lipsite de complexitate reală, scrisă plăcut, dar fără mari pretenții. Am apreciat mica întorsătură de situație din final (demontând ce i se sugerare cititorului să creadă până atunci), dar, din nou, am regretat că autorul s-a mulțumit cu o miză mică, nu a încercat să tureze motoarele la maxim.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.