Galaxia 42 – nr. 12/2020 – povestiri

Opiniile exprimate aici n-au niciun fel de legătură cu teoria sau critica literară. Sunt doar criteriile și gusturile mele în materie de apreciere a literaturii. Blogul meu, timpul meu, opiniile mele. 🙂 Dacă vă interesează, luați de citiți. Dacă vreți chestii savante, atunci vă sfătuiesc să căutați în altă parte. 😉

Am citit șase povestiri din numărul 12/2020 al revistei Galaxia 42 – patru scrise de autori români, două de autori străini. Dintre ele, două texte mi-au plăcut, unul mi s-a părut acceptabil, iar trei nu mi-au plăcut.

An OWOMOYELA –Despre oameni și lupi

(traducerea Miloș DUMBRACI)

Prințul unui popor ce divinizează lupii este ucis de un animal sacru chiar în noaptea nunții. Văduva încearcă să îndeplinească ritualurile tradiționale, dar, pentru asta, trebuie să scape atât de lupi, cât și de curtenii prințului, care vor s-o ucidă. Interesant cadrul ales, foarte reușită găselnița cu identitatea sexuală, dar, din punct de vedere stilistic, e genul de text turn off pentru mine,

Guido EEKHAUT – Lumi de piatră și apă

(traducerea Alexandru LAMBA)

Povestirea prezintă imagini dintr-un viitor în care omenirea – transformată din multe puncte de vedere – colonizează alte lumi. Totul văzut din perspectiva unui nostalgic al vechiului mod de trai ale umanității. Genul de text care plasează o serie de probleme actuale într-un decor futurist, ridicând o serie de chestiuni de moralitate, identitate, valori. E o povestire pe care, în funcție de dispoziția din momentul lecturii, o pot aprecia, sau, dimpotrivă, o pot considera o pierdere de vreme. În cazul de față, conjunctura a fost potrivită și mi-a plăcut. Mult.

George CORNILĂ – Himera

Într-un sat, un om aduce o capră despre care susține, însă, că ar fi un animal fantastic, o himeră. Povestirea este foarte frumos scrisă, surprinde excelent modul în care genul acesta de întâmplare afectează viețile sătenilor. Dar… e realistă 100%. N-are în ea nimic fantastic, în cele din urmă. Iar într-o revistă de gen îmi doresc ca un text să aibă măcar ceva care nu e din lumea obișnuită. Așadar, chiar dacă mi se pare un text de calitate, fiindcă nu mi-a oferit ce-mi doream de la cuprinsul unei reviste de gen, o trec la acceptabil.

Radu FILIP – Identic

Omenirea constată că obiectele uzuale încep să fie înlocuite cu replici identice aparținând unei rase extraterestre. Idee drăguță, text echilibrat, realizare bună (fără să fie wow!), o mică eroare (sau poate n-am fost eu pe fază), un final coerent, dar care mă face să mă întreb dacă am surprins cu adevărat toate nuanțele – în concluzie, un text care mi-a plăcut.

Mihai MARIȘ – Înapoi acasă

După moartea soției, un bătrân revine la cabana unde copilărise. În timpul șederii lui acolo, apare un obiect misterios. Mai departe n-am citit. De ce? La începutul povestirii, ni se spune că erau nori pe cer, fiindcă plouase în ziua precedentă. Puțin mai încolo, aflăm că protagonistul e ud din cauza ploii (când a început?) La un moment dat, bătrânul „se repezi la chiuvetă și se spălă cu apă rece de munte.” Când e vorba despre o cabană amplasată într-o zonă izolată, pornesc de la prezumția că n-are apă curentă. Faptul de a avea reprezintă o excepție, prin urmare mă aștept ca autorul să-mi explice acest aspect. Există și exprimări care m-au făcut să verific dacă autorul nu este cumva un român emigrat de câteva decenii în străinătate. Nu e. „A doua săptămână fu destinată pentru repararea porții și curățarea pontonului.” (destinată reparării și curățării, cumva?); Ca printr-un tunet, un obiect sferic ce reflecta tot ce era în jur apăru deasupra lacului. (n.m. say whaaaat?) O liniște sinistră domnea peste tot, în timp ce obiectul se lăsă încet în jos, pe mijlocul lacului. Sterling scăpă sticla, iar rostogolitul ei pe pontonul de lemn și impactul cu apa fură singurele sunete propagate pe o distanță de câțiva kilometri.” (deci a fost un tunet, dar domnea liniștea, iar singurul sunet propagat – cale de kilometri, wow! – a fost rostogolitul sticlei pe ponton și căderea ei în apă. Wtf?); „Ochii îi erau invadați de mici vene roșii ca niște râuri de lavă, apropiindu-se de albastrul pur al irisului.” (aici m-a spart); „Copacii din spatele cabanei erau culcați, rămânând doar așchii uriașe ațintite spre cer.” (cioturi, cumva?); „Dansul prafului începu în ochiul stâng și bătrânul îl izgoni cu două priviri.” (fără comentarii); „Deși ceea ce se întâmpla părea incredibil, lui Sterling nu îi era frică și acest gând îl neliniștea.” (deci omul se gândea că nu-i e frică, iar lipsa fricii îi dădea o stare de neliniște – ooookaaaaaay…) Nu știu, poate că până la final povestirea e reușită. Dar, ca să mă convingă să citesc mai mult, autorul trebuie să-și mai cizeleze un pic scriitura.

Dinu PALADI – Un arbore ceresc (partea 1/2 a apărut în nr. 11, partea 2/2 în nr. 12)

N-am apucat să citesc suficient încât să-mi dau seama despre ce este vorba. Îmi amintesc că am avut o discuție cu autorul pe o rețea de socializare, în care el spunea că importantă e originalitatea ideii. Pentru mine, din postura de cititor, important este să mă convingi, prin modul cum scrii, să am răbdare până ajung să-ți descopăr ideea din text – fie ea originală sau nu. Ceea ce, în cazul de față, nu s-a întâmplat. Perfectul simplu și cel compus sunt amestecate în tot textul, ceea ce pentru mine e un turn off de zile mari. Am avut parte de o abundență de repetiții, greșeli de ortografie, spații lipsă între cuvinte și, respectiv, după semnele de punctuație. Exprimarea mi-a sunat a compunere de clasa a doua. Îmi pare rău, povestirea poate să conțină cea mai cea idee din istoria literaturii, cât am citit din ea nu m-a convins că merită să pierd timpul încercând să aflu dacă e sau nu așa.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *