Întâmplări din oceanele timpului

(fragment din MOARTEA UNEI PRINȚESE ÎNARIPATE, o povestire din Universul Frontierei)

 

Când i se anunţă sosirea omului, regele studia cu atenţie un holocub. Puse deoparte obiectul translucid şi se ridică din cuvă, îndreptându-se spre oaspete. Paul se simţi din nou copleşit de atenţia pe care regele i-o acorda şi care nu se potrivea cu diferenţa de rang dintre ei. Cu coada ochiului sesiză că gărzile rămăseseră în spatele uşilor închise şi doar Vânt-Şuierând-peste-Dealuri îi străjuia tăcut de lângă o coloană finisată cu grijă.
– Bine ai venit, Paul Shepperton! Te pot servi cu ceva?
– Vă mulţumesc, Maiestate, dar tocmai am mâncat!
Regele zâmbi, arătându-şi dantura superbă, apoi îl invită să ia loc. Paul se aşeză pe un soi de laviţă care fusese pusă în faţa cuvei. Noaptea-care-Ucide reveni în baie, împroşcând de jur împrejur stropi frumos mirositori.
– Am auzit că astăzi ai consultat-o pentru prima dată pe fiica mea, începu el discuţia.
Omul îşi drese glasul.
– Aşa este, Maiestate. Am făcut primele măsurători ale activităţii vitale a prinţesei, pentru a putea studia evoluţia sa.
– Şi?
Regele îşi stăpânea cu greu nerăbdarea.
– Deocamdată, nu mă pot pronunţa! explică omul. Nu am niciun element de comparaţie, însă dacă Maiestatea Voastră este atât de amabilă încât să-mi pună la dispoziţie datele vitale ale altor silfide…
Schimbarea de pe chipul regelui se dovedi extrem de grăitoare, iar cuvintele omului se stinseră. Noaptea-care-Ucide trase adânc aer în piept, apoi îşi împreună mâinile.
– Cât de multe ai reuşit să afli despre civilizaţia noastră, Paul Shepperton?
Pe om îl enerva faptul că i se spunea numele întreg, însă nu se cuvenea să-i atragă atenţia tocmai regelui asupra acestei probleme.
– M-am informat în mare înainte de a veni aici, dar recunosc că mă bazam pe accesul continuu la Dataspaţiu. Din păcate, am văzut că în această zonă nu e disponibil.
– Aşa este, încuviinţă generalul. Acea sferă informaţională este accesibilă doar în astroport şi în unele oraşe mari de la câmpie.
Paul îi mulţumi pentru lămuriri, apoi continuă:
– Ca atare, pot spune că informaţiile mele sunt incomplete. Cunosc în linii mari evoluţia de la ou la larvă, apoi la jonneri şi, în cele din urmă, la silfide. Am citit despre caste şi…
Regele ridică mâna, făcându-i semn să se oprească.
– Ce ştii despre aceste stadii de evoluţie?
Paul se foi neliniştit pe scaun, simţind că se afla pe un teren periculos. Deşi nu era atât de ignorant precum dăduse de înţeles cu modestie, îşi propuse să fie precaut.
– Presupun că prea puţin, acceptă el.
– Nimeni nu cere socoteală unei silfide! declamă regele pe un ton autoritar. Ea este dincolo de umila noastră existenţă. Ai înţeles, Paul Shepperton?
– Am înţeles, încuviinţă omul. Dinaintea sosirii mele aici observasem că nu există înregistrări despre parametrii vitali ai silfidelor, dar abia acum înţeleg de ce: singurele date vor fi cele pe care le culeg eu despre prinţesă.
– Care sunt strict confidenţiale şi vor fi şterse după ce tratamentul va lua sfârşit, sublinie regele.
Se aplecă spre om.
– Sper că înţelegi, Paul Shepperton, că – în afară de faptul că este deasupra noastră, a celor umili – Annakhatana este mult-iubita mea fiică. Ea este toată viaţa mea, lumina ochilor mei.
Rugămintea era atât de adâncă în vorbele acelea, încât omul nu reuşi să mai zică nimic, ci se mulţumi să încuviinţeze din cap. Avea să fie mult mai greu decât îşi imaginase.

*

În seara aceleiaşi zile, Paul ieşi să se plimbe prin cetate. Evenimentele la care fusese martor în puţinul timp de când ajunsese acolo îl puseseră pe gânduri. Avea în grijă o fiinţă care trebuia ascultată orbeşte, dar aparţinea unui stadiu de evoluţie foarte fragil din punct de vedere al sănătăţii. Puţinele informaţii despre silfide existente în Dataspaţiu menţionau doar că se îmbolnăveau uşor, lucru care se dovedea fatal în majoritatea cazurilor. Speranţa lor de viaţă era foate redusă, iar regele îl chemase pe Paul tocmai pentru a face ceva în această direcţie cu fiica sa. Însă omul nu avea la dispoziţie niciun reper.
Merse o vreme adâncit în gânduri, apoi încercă să-şi limpezească mintea studiind cetatea din jur. Clădirile cu două sau trei niveluri se ridicau pe marginea străzilor înguste în baza unei planificări urbanistice destul de plăcute ochiului, dar dictate de relieful zonei. De multe ori, zidurile caselor se continuau cu stâncile care se desprindeau din munte, sau amestecau în structura lor arbori viguroşi specifici acestei altitudini. Cu toată necesitatea drămuirii spaţiului, băile publice înconjurate de parcuri înverzite erau destul de frecvente, la fel ca şi pieţele în aer liber. Jonnerii foşgăiau de colo-colo, prinşi în rutina zilnică, unii dintre ei aruncându-i priviri grăbite. Omul ieşea în evidenţă atât prin aspect, cât şi prin înălţimea care depăşea media jonneră.
Paul studie chipurile pe care timpul săpase urme adânci, trupurile apăsate de grijile zilnice şi ochii în multe cazuri lipsiţi de scânteia vieţii.
– Suntem oare chiar atât de diferiţi? murmură.
– Condiţia noastră ne diferenţiază de la naştere până la moarte.
Paul tresări. Limbă-Dulce mergea umil în dreapta lui.
– De ce nu mă mir că mă urmăreşti? zâmbi Paul.
– Îmi îndeplinesc atribuţiile, ca toată lumea! se ploconi jonnerul.
Omul înţelese mesajul ascuns. Aruncă o privire rapidă în jur, depistându-i pe cei doi gardieni care-l supravegheau de la o distanţă respectuoasă. Reveni cu ochii asupra servitorului său.
– De câtă vreme mergi pe lângă mine?
– Am vegheat mereu gândurile Domnului! răspunse Limbă-Dulce în felul său alambicat, dar elocvent.
Zâmbetul de pe faţa omului se lăţi; abia atunci îşi dăduse seama cât de singur se simţea pe acea planetă. Limbă-Dulce era cel mai apropiat prieten pe care-l avea.
– Există ghizi în cetate? întrebă omul.
Jonnerul încuviinţă şi continuă grăbit:
– Dar nu are rost ca Domnul să apeleze la hoţii aceia buni de nimic! Pentru o sută de credite Îi voi arăta Stăpânului meu tot ceea ce doreşte să vadă. Cunosc cetatea ca pe propria mea locuinţă!
– Perfect, facem târgul! se învoi Paul şi scoase creditele din buzunar. Apoi, în timp ce Limbă-Dulce le număra cu lăcomie, continuă: La sfârşit, îmi vei face cinste cu ceva de băut la un local!
Jonnerul ridică uimit privirea. Când îşi dădu seama că stăpânul său vorbea serios, începu să se tânguiască:
– Domnului nu-I este milă de mine? Cu ce îmi voi duce eu zilele…?
– Taci, Vorbă-Lungă! i-o reteză Paul. Dacă tot mă jecmăneşti, măcar să faci şi tu ceva! Hai, că nu vreau să se întunece!
Plecară mai departe, cu servitorul plângându-se despre soarta lui grea, apoi răspunzând întrebărilor legate de caste ale omului. În cetate, majoritatea o forma casta meşteşugarilor (ca şi Limbă-Dulce, de altfel), împărţită în numeroase bresle, în funcţie de specificul activităţii desfăşurate. Meşteşugarii mai avuţi îşi angajau pentru muncile necalificate persoane din casta muncitorilor, care includea sclavi şi jonneri liberi prea săraci pentru a porni propria afacere.
Un aspect care îl frapă pe Paul fu acela că războinicii şi diplomaţii făceau parte din aceeaşi castă, aceea a politicienilor. Societatea jonneră considera că relaţiile diplomatice cuprindeau laolaltă negocierile şi războaiele.
– Există apoi preoţii, pe care îi vedem rar pe străzile cetăţii.
Paul tresări. În multe culturi, religia deţinea cheia unor mistere aparent de nepătruns.
– Mi-ai putea da mai multe detalii despre preoţi? Despre religia jonneră, în general?
Limbă-Dulce stătu pe gânduri o vreme, căutând un mod cât mai succint de a prezenta ceva ce ar fi luat câteva zile, dacă nu săptămâni.
– Orice lucru care există are zeul său, iar orice zeu are puterile sale, pentru a căror sporire se foloseşte de preoţi şi credincioşi.
Omul încuviinţă şi, înţelegând complexitatea subiectului, nu mai insistă.
– Mai există nobilii, concluzionă el.
– Aşa e, încuviinţă Limbă-Dulce. Nobilii sunt cei care există, au un trecut, clădesc viitorul. Ei sunt cei care contează. Restul suntem doar fărâme de praf ale prezentului.
Exprimarea jonnerului părea oarecum patetică, dar, studiindu-i chipul, omul nu văzu niciun fel de resemnare. Limbă-Dulce spusese acele lucruri ca pe un fapt normal, aflat în ordinea firească a lucrurilor.
– Nu se poate trece de la o castă la alta?
În ochii servitorului se zări o umbră de teamă, semn că întrebarea îl pusese într-o postură neplăcută. Paul oftă; cu atâtea secrete în jurul său, era greu să clădească temelia cercetărilor sale.
– Parcă îi datoram Domnului ceva de băut?
Dintr-o dată, această parte a înţelegerii noastre nu-l mai deranjează, sesiză omul în timp ce-l urma pe servitor într-o speluncă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *