Therion – „Sitra Ahra” (2010)

Cred că primul album Therion pe care l-am auzit a fost Theli, undeva pe la finalul facultății – 1996 sau 1997. Nu ascultasem prea mult rock simfonic până atunci (mai mult opere rock de genul lui Jesus Christ Superstar sau István, a király), dar mi-a plăcut. M-a impresionat, chiar. Așa că, în anii care au urmat, am fost curios să le ascult și nou-apărutele albume A’arab Zaraq – Lucid Dreaming și Vovin. Nu mi s-au părut la fel de bune (peste ani, impresiile despre Vovin s-au schimbat, acum îl ador).

Au urmat două decenii în care ba am urmărit ce mai scoate formația, ba am ignorat-o. În ultimii ani a devenit, însă, o muzică pe care o ascult cu regularitate și cu foarte mare plăcere. Am apreciat și experimentele din Les Fleurs du Mal și Beloved Antichrist (ideea celui dintâi, de reinterpretare în cheie rock simfonic a unor șansonete franțuzești din anii ’60-’70, m-a cucerit), dar preferatul meu rămâne Sitra Ahra.

Albumul debutează cu un intro de operă, perfect pentru a capta atenția, apoi trece direct în piesa ce dă titlul albumului, pe un ritm excelent, antrenant, ținut de percuție și chitara bas (dacă Marșul imperial din Star Wars ar avea o variantă „luminoasă”, așa îmi închipui că ar suna). Pentru cineva care nu știe cum e combinația de metal și simfonie/operă a trupei, cred că melodia asta e perfectă ca să-și facă o idee.

Kings of Edom începe lin și suav, cu o partitură de pian, întreruptă brusc de un pasaj în forță, punctat de o  voce masculină. Ritmul se schimbă de multe ori pe parcursul melodiei – o caracteristică a grupului – trecând de la pasaje cu instrumentație simplă la unele complexe, de la un ritm lent la unul rapid, de la lirism la forță, de la voce individuală la coruri.

Vine la rând Unguentum Sabbati, o piesă grea, sumbră, apăsătoare. Vocilor angelice din primele două melodii li se opune acum una aspră, tăioasă, în ton cu versurile

I see a torch I will follow
To meet the lord of the Venusberg
I bring a gift to the master
And to the hag of the
Garden Hedge, Hagzissa…

Începutul melodiei următoare vine ca o eliberare. Land of Canaan se țese pe notele unor strune ce promit desfătare și frumusețe. Apoi…

După un pasaj atât de bogat și luminos, Hellequin duce din nou ascultătorul în tenebrele unui ritm greu, ce virează apoi în 2012 într-un strigăt de disperare. Dar finalul cântecului pare să aducă speranța…

Pentru o luptă între lumină și întuneric, așa cum dă senzația Cú Chulainn de la prima până la ultima notă. Când simți că nu mai poți suporta ritmul greu, vine izbăvirea, apoi, când pare că te-ai umplut, apăsarea sosește din nou, iar jocul continuă.

Ritmurile din Kali Yuga III par desprinse din cel vechi, tribale, atât când seamănă a fi incantații, cât și când melodia accelerează pe ritmuri superbe de rock.

Kali Ma, queen of aeons
Our mother
Swallow the world
Kali Ma, in your bosom
Kali mother
I seek refuge…

Nu știu de ce The Shells Are Open îmi amintește uneori de melodia The Trial de pe albumul The Wall al celor de la Pink Floyd. Poate pentru că are în ea o teatralitate pe care o găsesc fascinantă. Un sound jucăuș, care mă-ndeamnă să mă amuz, dar undeva, în fundal, pare să fie ceva periculos, amenințător.

Din este cea mai scurtă melodie a albumului, dar compensează prin ritm, prin modul cum se rostogolește peste ascultător, strivindu-l. Și pregătind terenul pentru… eliberare. Children of the Stone: After the Inquisition încheie un album ce îmbină  perfect, din punctul meu de vedere, rock-ul (de fapt, partea de metal) cu muzica simfonică și cu opera. O adevărată capodoperă cu o încheiere magnifică, cu care Christofer Johnsson și restul trupei par că vor să te ducă direct în paradis:

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *