Șapte cărți dragi – 2/7

Daodejing atribuită lui Laozi

Una dintre marile mele frustrări de-a lungul vieții a constituit-o faptul că m-am născut într-o țară a cărei populație era, preponderent, creștină. În afara faptul că-mi plăcuse povestea cu magii care urmaseră o stea ca să-i aducă daruri unui nou-născut și a faptului că existau niște sărbători pe care le așteptam pentru a primi cadouri, n-am reușit să găsesc elemente comune între modul în care vedeam eu viața și ce se spunea acolo. Și asta de mic copil. Iar de doctrina sa mă loveam oriunde mă-ntorceam.

Binele absolut, cu mântuirea sa mi s-a părut ceva ilogic. Binele meu poate fi răul tău. Calea ta luminoasă poate fi nepotrivită pentru mine. Exista un rău, elementul opus, de care trebuia să te ferești ca de… dracu’ ( 🙂 ). La fel de ilogic. Răul de acum poate fi sămânța binelui de mai încolo. Iar dacă numitul bine suprem era iubire, răul trebuia și el iubit. Și de ce ar trebui venerat zeul numit Dumnezeu mai abitir decât oricare altul din miile de alți zei în care au crezut sau cred alți oameni?

Evident, aici am simplificat mult problema, ideea de bază fiind însă că eu nu vedeam că lumea e bună sau rea, ci că fiecare bine poate fi rău în anumite condiții și invers. Nici că omenirea merge spre rău și trebuie să se ridice spre bine, ci că fiecare etapă a omenirii poate fi văzută atât ca bine, cât și ca rău, în funcție de lucrurile la care raportezi. Că susul meu poate fi josul tău și invers. Și că binele și răul relativ vin și pleacă, indiferent cât te-ai strădui să te ții de ele. Oare nu faptul de a te potrivi curgerii vieții, de a o accepta, de a ți-o asuma, era calea firească?

Am făcut acest preambul lung pentru a putea înțelege șocul pe care l-am avut când, în jurul vârstei de 20 de ani, am pus mâna pe Daodejing. Acolo erau scrise, cu o claritate excepțională, lucrurile pe care eu le simțeam. Modul în care mi se părea mie că este universul ăsta. Am devorat-o. An de an, când simt că m-am lăsat tulburat prea mult de ritmul vieții, o iau din nou și o recitesc, umplându-mă de simplitatea înțelepciunii ei non-teiste.

A existat, cândva, o emisiune la finalul căreia invitatului i se cerea să spună ce carte ar lua cu el pe o insulă pustie. De mai bine de două decenii, eu răspund, fără nicio ezitare: Daodejing.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *