Trăim într-o societate în care totul se măsoară în criterii de performanță: cine ia nota cea mai mare, cine aleargă mai repede, cine vinde mai mult, cine ajunge pe o poziție mai înaltă… Tot mai multe voci susțin că nu e un lucru bun, că ar trebui să apreciem pe fiecare după cât poate, nu în comparație cu alții, pentru că altfel nu ajungem nicăieri, ci doar la canibalizare și discriminare, că…
Aiureli. Performanțele atinse se măsoară din clipa în care ne-am născut.
Părinții noștri se-ntâlnesc cu alte persoane, în timp ce ne duc în cărucior.
„O, ce drăgălaș e! Cât timp are?”
„Trei luni.”
„O, a lu’ Popeasca a făcut deja cinci luni jumate.”
Asta înseamnă că e înaintea noastră. Dar nu-i nimic, ne antrenăm, ne hrănim corespunzător, învățăm să folosim mâinile, să mergem, să vorbim, toate pentru a putea ajunge acolo unde deja e a lu’ Popeasca. Strădania noastră este încununată de un prim premiu: la vârsta de un an, primim o tunsoare gratuită. M-am tot gândit care poate fi sensul ei. Cred că e un mesaj ascuns acolo. Pentru fete, că întreaga viață vor trebui să-și aranjeze părul dacă vor să se uite cineva la ele. Iar la bărbați, o atenționare că n-are sens să-și facă prea multe griji în legătură cu podoaba capilară, că oricum o vor pierde într-o zi.
Tot atunci ni se oferă dreptul de a alege. Practic, se recunoaște oficial că, până în acel moment, n-am avut opțiunea asta. Am fost botezați fără să ni se ceară părerea. Chiar și înainte de naștere, n-am fost întrebați dacă vrem sau nu să venim în familia în care am ajuns. Ok, voi doi ați vrut să vă simțiți bine, dar cu se sunt eu vinovat pentru asta? Îmi era bine acolo unde eram! De ce n-am dreptul să aleg ce vreau? Pentru că nu-l am, asta e clar. Toți am vrea să ne naștem într-o familie bogată, într-o țară civilizată, unde avem tot ce ne trebuie și lucrurile merg perfect. Sau poate că e un fel de truc Jedi înainte de naștere:
„Vreau să mă nasc în familia lui Bill Gates.”
„Nu vrei să te naști în familia lui Bill Gates”, spune marele prieten imaginar, fluturându-și mâna prin fața mea.
„Nu vreau să mă nasc în familia lui Bill Gates”, repet eu, docil. „Vreau să mă nasc într-o colibă dintr-un deșert african unde se moare de foame, sete și boli de la vârsta de un an.”
Și, oricum, când suntem lăsați să alegem, e tot o mascaradă. Vreau să zic, câte lucruri se pot pune pe tăvița aia? Și, mai ales, ce lucruri? Dacă s-ar fi născut aici, ce trebuia să facă Hugh Hefner la un an? Să se uite, să strâmbe din nas dându-și seama că nu găsește acolo ce-l interesează, apoi să se răsucească și să pună mâna pe sânii nașei? Ar fi fost clar atunci ce alege el în viață?
În fine. Competiția continuă, cu jaloane de genul „al meu nu mai face pe el de la un an jumate”, „l-am dat la grădi de la trei ani”, etc. Următoarea etapă de premiere vine pe la 6 ani. Dacă ai ajuns până aici, ești recompensat cu o școală. Habar n-avem dacă asta ne dorim, dar suntem băgați la vreo 10-12-15 ani de forjat din greu neuronii. Unii chiar mai mult. Și ni se repetă obsesiv că „e dreptul nostru”. Cu alte cuvinte, vrem nu vrem, dacă e dreptul nostru, musai să-l exercităm. Ca să ne simțim bine, să ni se pară că, de fapt vrem, la 14 ani primim o diplomă în miniatură, cu poza noastră pe ea. Și ni se spune că, din acel moment suntem cineva. Și, fiindcă se știe că adolescența e o perioadă tulbure, în care avem nevoie periodic de repere și asigurări, ni se spune că, peste încă 4 ani, vom fi recompensați din nou: vom fi considerați majori – ce-o fi însemnând și asta – vom avea dreptul să conducem mașina, să votăm și să nu ne mai ascundem când bem sau fumăm. De fapt, cred că ăsta e cel mai mișto premiu dintre toate.
După aceea, sunt tot felul de repere la care se contorizează dacă le depășești. Ai făcut 20. Ai ajuns la 30 – se face un chestionar rapid pentru a vedea cum stai cu căsnicia, copiii și serviciul. Dacă ai, mai precis. Ai ajuns la 40. Aici nu te mai întreabă nimeni nimic, pentru că e clar. Dacă n-ai cele de mai sus, nici n-o să le mai ai. Dacă le ai… se știe că încerci să-ți dai seama unde ai greșit. Ambele opțiuni duc la același rezultat. Poate de aceea s-a inventat expresia „viața începe la 40 de ani”. Măcar să te consolezi cu ceva.
Următoarea bornă e vârsta pensionării. Până atunci, dacă o mierlești, se spune ceva de genul:
„Săracul, a murit la 42 de ani… Așa de tânăr!”
Nu, nu vă lăsați înșelați. Nu e un regret veritabil. Mesajul real este „am investit atât în băiatul ăsta și n-a fost în stare să concureze mai mult”.
După pensie, lucrurile se schimbă. Acolo mesajul e foarte clar: „Ne așteptăm să dai colțul în orice clipă, nu ne mai batem capul cu tine. Dacă am crede că meriți să mai investim în antrenamentul tău, am stabili limita mai sus.” Și așa se întâmplă, ușor-ușor. Totul până se ajunge la „avea 100 de ani, a trăit destul”. S-a înțeles, da? Concurăm, dar nu le facem în ciudă celorlalți. Că nu e frumos.
Cel mai mult mă intrigă însă faza cu lumânările. La fiecare aniversare, trebuie să sufli ca să le stingi. E un fel de bornă: ai mai stins o lumânare, ai mai atins un an. Când mori, ți se mai dă una. Care e rostul? Încearcă cumva să-ți spună „Încearcă s-o mai stingi și pe asta, fir-ai tu să fii”?