O plimbare în parc

Într-una din zile, m-am oprit în parc. Era soare, cald, o vreme superbă. Mi-am îngăduit să mă delectez câteva minute cu jocul copiilor gălăgioși ce se dădeau pe tobogane. M-am trezit că o fetiță se așază pe bancă, lângă mine. Avea ochii de un albastru spălăcit, iar o șuviță din părul șaten, rebel, îi ajungea pe năsucul cârn.

– Ești bătrân? m-a întrebat fără niciun preambul.

Am privit-o cu atenție. Să tot fi avut șase sau șapte ani.

– Sunt, am recunoscut.

– Și bunica e bătrână. Și mi-a spus că-i e teamă de viitor.

Vorbele ei m-au luat prin surprindere. Nu mă așteptam să le aud de la un copil de vârsta aceea.

– Ție-ți e? a continuat, fără a-mi da timp de gândire.

– N… nu. Cred că nu, am răspuns.

– De ce ei îi e teamă și ție nu?

– Hmmm… Grea întrebare… Știu și eu? Poate pentru că au lovit-o greutățile vieții. Mi-am dat seama că vorbeam prea complicat, așa că am explicat: Așa, cum vine un val peste tine când stai pe plajă. Și nu mai știi unde să fugi. Ai înțeles?

A aprobat cu gravitate.

– Dar ție de ce nu-ți e?

– Pentru că eu văd viața ca pe o piesă de teatru. Fiecare intră în scenă, joacă un rol, face o plecăciune, apoi pleacă înapoi, în spatele cortinei.

Ca Pinocchio?

Am zâmbit.

Da. Ca Pinocchio.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.