Într-una din zile, m-am oprit în parc. Era soare, cald, o vreme superbă. Mi-am îngăduit să mă delectez câteva minute cu jocul copiilor gălăgioși ce se dădeau pe tobogane. M-am trezit că o fetiță se așază pe bancă, lângă mine. Avea ochii de un albastru spălăcit, iar o șuviță din părul șaten, rebel, îi ajungea pe năsucul cârn.
– Ești bătrân? m-a întrebat fără niciun preambul.
Am privit-o cu atenție. Să tot fi avut șase sau șapte ani.
– Sunt, am recunoscut.
– Și bunica e bătrână. Și mi-a spus că-i e teamă de viitor.
Vorbele ei m-au luat prin surprindere. Nu mă așteptam să le aud de la un copil de vârsta aceea.
– Ție-ți e? a continuat, fără a-mi da timp de gândire.
– N… nu. Cred că nu, am răspuns.
– De ce ei îi e teamă și ție nu?
– Hmmm… Grea întrebare… Știu și eu? Poate pentru că au lovit-o greutățile vieții. Mi-am dat seama că vorbeam prea complicat, așa că am explicat: Așa, cum vine un val peste tine când stai pe plajă. Și nu mai știi unde să fugi. Ai înțeles?
A aprobat cu gravitate.
– Dar ție de ce nu-ți e?
– Pentru că eu văd viața ca pe o piesă de teatru. Fiecare intră în scenă, joacă un rol, face o plecăciune, apoi pleacă înapoi, în spatele cortinei.
– Ca Pinocchio?
Am zâmbit.
– Da. Ca Pinocchio.