O plimbare în parc

Într-una din zile, m-am oprit în parc. Era soare, cald, o vreme superbă. Mi-am îngăduit să mă delectez câteva minute cu jocul copiilor gălăgioși ce se dădeau pe tobogane. M-am trezit că o fetiță se așază pe bancă, lângă mine. Avea ochii de un albastru spălăcit, iar o șuviță din părul șaten, rebel, îi ajungea pe năsucul cârn.

– Ești bătrân? m-a întrebat fără niciun preambul.

Am privit-o cu atenție. Să tot fi avut șase sau șapte ani.

– Sunt, am recunoscut.

– Și bunica e bătrână. Și mi-a spus că-i e teamă de viitor.

Vorbele ei m-au luat prin surprindere. Nu mă așteptam să le aud de la un copil de vârsta aceea.

– Ție-ți e? a continuat, fără a-mi da timp de gândire.

– N… nu. Cred că nu, am răspuns.

– De ce ei îi e teamă și ție nu?

– Hmmm… Grea întrebare… Știu și eu? Poate pentru că au lovit-o greutățile vieții. Mi-am dat seama că vorbeam prea complicat, așa că am explicat: Așa, cum vine un val peste tine când stai pe plajă. Și nu mai știi unde să fugi. Ai înțeles?

A aprobat cu gravitate.

– Dar ție de ce nu-ți e?

– Pentru că eu văd viața ca pe o piesă de teatru. Fiecare intră în scenă, joacă un rol, face o plecăciune, apoi pleacă înapoi, în spatele cortinei.

Ca Pinocchio?

Am zâmbit.

Da. Ca Pinocchio.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *