Prostovanul: Între naivitatea ipocrită și competența revoltată

În ultimele zile, am văzut tot felul de discuții purtate pe marginea a două cazuri. Unul este legat de un polițist care a agresat copii, altul de un medic care presta preferențial actul medical. Nu de mult a mai fost un caz în care era implicat un preot.

Subiectele cu pricina au suscitat reacții diverse, dintre care unele au virat spre extrema naivității ipocrite, altele spre cea a competenței revoltate.

Dacă discuți cu cineva despre mersul la spital, invariabil se va ajunge la exprimări de genul „ai aflat cât trebuie să dai?” sau „nu știi cât se dă pentru chestia cutare?” Afirmația „am auzit că medicul X nu vrea să ia bani” este primită cu uimire și ușoară neîncredere, în timp ce cea de genul „am auzit că medicul Y nici nu se uită la tine dacă nu-i dai atât” e mult mai frecventă. Firește, asta nu înseamnă că toți medicii iau șpagă, dar creează un orizont de așteptare pentru asemenea gest – în timp ce actul medical practicat fără condiționări e privit ca excepție. În acest context, să te inflamezi despre „cum poate face așa ceva un medic?” (cel despre care am vorbit la începutul articolului) denotă o naivitate crasă. Sau ipocrizie. Și, ținând cont că nimeni n-a aterizat azi în România, aș trece-o în a doua categorie. Atenție, nu spun că trebuie aprobat gestul, ci doar că nu e din categoria „nu m-aș fi așteptat la așa ceva”. Acolo ar putea intra, eventual, faptul ca Richard Dawkins să afirme că omul a fost creat de o zeitate, ori ca un asistent social din țările scandinave să închidă ochii când un părinte își altoiește copilul.

În aceeași notă, discuțiile despre polițiștii români ajung, mai devreme sau mai târziu, la enumerarea a tot felul de abuzuri despre care cutare le-ar fi auzit ca fiind săvârșite de agentul X sau Y. Unele sunt reale, altele rezultă dintr-o interpretare subiectivă a celui prins în ofsaid de către organul legii. Și, deși este evident că există și polițiști corecți, imaginea generală despre acești subiecți nu este una prea bună. Exprimarea „ăștia-s mână-n mână cu poliția”, afirmată în legătură cu vreun grup infracțional, nu este rară. La fel cum și afirmația „fă ce spune popa, nu ce face popa”, a devenit o obișnuință. Așadar, la fel ca în primul caz, a te mira cu o naivitate exagerată „vai, ce-a putut face un polițist/preot!” este tot o dovadă de ipocrizie. Similar, ne arătăm constant consternați de faptele vreunui politician, deși în discuțiile cu cei din jur afirmăm continuu că „politicienii sunt corupți, fură și-și urmăresc doar interesele lor”.

La polul opus avem specialiștii. Ei știu, iar cunoștințele lor le permit să-i tragă pe toți de urechi în fața colectivului, cu o indignare tovărășească. Ce testare psihologică se face la intrarea în poliție, de nu s-a observat că X e pedofil? Pentru că – așa cum prostovanul de mine habar n-avea – acest lucru se poate observa printr-un simplu test. Bănuiesc că omului i se pun în față o serie de imagini cu copii care au acceptat să pozeze nud în scop științific, iar dacă el salivează – jap! l-am prins. Poate că în unele țări se face pe viu – omul e lăsat să mângâie și să strângă în brațe o duzină de copii, în timp ce obiectivul unei camere ascunse îi filmează prohabul. N-ar fi imposibil ca acești mari cunoscători să fie exact genul care ar refuza orice testare la angajare, pe motiv că „li se încalcă drepturile”. Dar, desigur, ei sunt pricepuți la toate. Ei știu ce trebuia să facă Simona Halep ca să câștige turneul, deși n-au jucat tenis în viața lor. Ei știu cum ar trebui să-ți conduci tu afacerea și-și asumă riscuri pe banii tăi, deși n-au părăsit niciodată condiția de salariat. Ei știu ce ar trebui să mănânci ca să fii sănătos, ce stil de viață ar trebui să duci și tot ei, dacă ar fi fost în locul tău, ar fi zis și ar fi făcut aia și ailaltă. Pentru că aici e cheia: ei ar face dacă ar fi în locul altuia, dar niciodată nu fac în propria viață.

De fapt, e mai simplu să trăiești așa. E ok câtă vreme familia aia e „tradițională”. Știm cu toții că nesimțitul se mai îmbată și-și calcă soția și copiii în picioare. Dar na, lasă-l, că-i om frica lui Dumnezeu. Bine, dacă într-o noapte e prea abțiguit și-o omoară pe biata femeie în bătaie, atunci musai să ne arătăm mirați la culme: „Nu mă așteptam la așa ceva din partea lui!” Sau, dimpotrivă: „În fiecare noapte auzeam cum o bate, dar poliția n-a făcut nimic!” / „Dar ați fost să anunțați poliția despre ce ați auzit?” / ”Da’ ce, e treaba mea?”

Păi, dacă nu e treaba noastră, hai atunci să lăsăm justiția să se pronunțe și în cazul polițistului ori a medicului despre care am vorbit.

Ah, am uitat – toată lumea știe că judecătorii sunt corupți. Că, dacă ar fi să meargă pe lege, ar trebui să-i condamne la X ani de pușcărie. Cum, care lege? Aia.. Aia! Au zis de ea la televizor. A zis unu’… Ce pregătire avea? Habar n-am, dar știa el ce zice! Că l-am mai auzit eu și le zice bine…

Cum? S-a aflat că judecătorul care ancheta cazul ăla a fost prins că a luat mită? Doamne ferește! Nici în justiție nu mai poți avea încredere în țara asta…!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *