Cum m-am făcut frate cu dracu’

Dacă tot am povestit cum am ajuns să cred că există Dumnezeu, într-o dimineață friguroasă de iarnă, să vă povestesc acum cum m-am făcut frate cu dracu’. Era într-o duminică, veneam de la Cluj la Alba Iulia. Fiind student, în ziua aceea era normal să merg pe traseul invers, adică de acasă la facultate. Din acest motiv bănuiesc că evenimentul pe care vreau să-l relatez se petrecea cândva în perioada vacanței de vară studențești. Poate după vreo restanță, ceva? Nu mai știu.

Cert este că, în weekendul cu pricina, pe defunctul stadion Ion Moina din Cluj Napoca, se ținuse întâlnirea națională a Martorilor lui Iehova. Prin urmare, trenul cu care reveneam eu acasă era ticsit de oameni ce fuseseră la evenimentul cu pricina. Și când spun „ticsit” vreau să zic că erau în toate compartimentele, pe culoar și se plimbau continuu de la unii la alții, vorbind extaziați despre cele ce se petrecuseră în cele trei zile atât de importante pentru ei.

Nu i-am ascultat prea mult, deoarece n-am stomac pentru genul acesta de manifestări. Abia m-am abținut să nu bufnesc în râs când una dintre doamnele aflate în compartimentul meu s-a apucat să declame ce frumos va fi în lumea de apoi, când toate ființele vor trăi în pace și armonie, iar ea va zbura pe o lebădă albă. Și dădea din mâini în timp ce spunea asta, de parcă tocmai se pregătea pentru un rol în Lacul Lebedelor. Știu, nu e frumos din partea mea să râd. Și eu am o sumedenie de idei care le pot părea naive celor din jur. Tocmai de aceea am considerat că e mai înțelept – mai ales pentru a-mi păstra intact numărul de neuroni – să-mi pun căștile pe urechi și să mă afund în lectura unei cărți.

Cu coada ochiului, am sesizat că, pe măsura trecerii timpului, în compartiment s-a stârnit oareșce agitație. În pauzele dintre melodii am prins și câteva vorbe, suficient cât să mă lămuresc ce se întâmplase. Pasămite, doi dintre colegii de călătorie – o doamnă și un domn – nu erau Martori. Și, din nefericire pentru ei, se lăsaseră ademeniți în discuții pe teme religioase. N-aveau nicio șansă. În primul rând, cu anumite persoane degeaba folosești argumente, că nu ține. În al doilea rând, când ți se opune o întreagă legiune (sic!), ai cărei membri se schimbă continuu, reîmprospătându-și forțele, ai mai multe șanse să sfârșești epuizat decât să câștigi.

Îi compătimeam pe cei doi și mă felicitam pentru că alesesem să mă refugiez în muzică și lectură. Dar m-am crezut scăpat prea devreme. La un moment dat, caseta mea s-a terminat. Mi-am dat jos căștile de pe urechi și m-am ridicat pentru a-mi lua alta din bagaj. M-am străduit să fac asta arătându-mi cât mai multă vreme spatele celor din compartiment. Totuși, nu există plan perfect. A venit și clipa în care m-am întors din nou cu fața, pentru a mă așeza jos.

Atunci i-am zărit ochii. Mă pândise. Era prădătoarea perfectă, convinsă că, dacă va avea suficientă răbdare, victima îi va cădea în gheare. A aruncat întrebarea cu precizia unui vânător ce-și lansează sulița, știind că nu va rata:

„Dumneavoastră ce părere aveți?”

Drept la țintă! N-o puteam ignora; ar fi fost o lipsă crasă de politețe. Dacă-mi exprimam dezacordul cu cele spuse de ea anterior (ceva legat de ce face și drege Dumnezeu, conform învățăturilor lor, evident) urma să am soarta celor doi năpăstuiți. Dacă speram să mă fofilez aprobând-o, n-aș mai fi scăpat de iubirea frățească.

Creierul meu are momentele lui de glorie. N-au fost multe de-a lungul vieții, dar a decis că e cazul ca acela să fie unul dintre ele.

„Nu le am cu astea”, i-am răspuns femeii. „Eu sunt satanist – uite, ascult rock, citesc SF…”

Știu, mă veți întreba ce e atât de genial la replica asta. În mod normal, era exact ingredientul necesar pentru declanșarea Apocalipsei. Ei bine, nu. Asistența a rămas uluită timp de două secunde, nevenindu-i să creadă că spusesem exact acele cuvinte. Două secunde. Timp suficient să mă așez, să-mi pun căștile pe urechi, să pornesc walkmanul și să deschid cartea. Evident că, oricât de pornită era dama care-mi lansase întrebarea, nu-și permitea să-mi smulgă căștile de pe urechi.

Din fericire, drumul până la Alba dura mai puțin de două ore, așa încât n-a fost nevoie să mai schimb încă o dată caseta. Deși, cred că aș fi preferat s-o ascult și de 10 ori decât să dau piept cu legiunea cu zeci de capete care mă aștepta. Când am ajuns la destinație, am salutat frumos și am tulit-o jos din tren, departe, bucurându-mă că scăpasem. Și nici dracul nu mai părea chiar atât de negru. 🙂

PS: Aceea a fost singura dată când întâlnirea mea cu Martorii lui Iehova era să se soldeze cu victime. În rest, de fiecare dată când sunt abordat de persoane aparținând acestei religii, răspund politicos „Nu, mulțumesc” și sunt lăsat în pace, fără nicio altă insistență.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *