Prostovanul și corectitudinea politică

De când eram mic, îmi plăceau poveștile alea în care oameni din cele mai diverse medii și culturi ajungeau laolaltă și cooperau pentru atingerea unui scop. Mi se părea un cadru normal. Ulterior, crescând, am ajuns să visez un univers în care rase extraterestre extrem de diferite fac la fel – cu alte cuvinte, caută să vadă ce le poate apropia, nu ce le deosebește. Cine a citit textele din universul Frontierei știe despre ce vorbesc. Și, evident, m-am bucurat când am văzut că societatea actuală încearcă să ne educe pentru a trece peste propriile limite în ceea ce privește discriminarea. Pentru că, cred eu, discriminarea provine din niște limite interioare pe care fiecare dintre noi le avem. Unii încercăm să le depășim, alții își fac culcuș acolo, liniștiți că sunt „în siguranță”.

Doar că…

Am crescut, care va să zică, alături de îndemnurile lui Jules Verne și Mark Twain de a nu discrimina pe criterii de culoare și rasă. Acum, la vârste mai tomnatice, citesc ici și colo cum că respectivii ar fi considerați rasiști, că, vezi doamne, prezintă anumite populații într-un mod defăimător. Ptiu, drace! D-apăi cum ați fi vrut să fie, boieri dumneavoastră? Ei puneau primele cărămizi ale egalității rasiale, care la vremea aceea erau considerate scandaloase! Au nu voiați ca ele să sune exact ca acum, la aproape două veacuri după? Absurd este că, dacă ei și alții ca ei nu puneau atunci acele cărămizi – așa șubrede cum par! – noi am fi fost rasiști și în zi de azi De ce? Apăi, dragii mei, pentru că așa ar fi fost societatea construită, iar noi așa am fi învățat de la ea. 😉

Recunosc, însă, că am clemență pentru cei care, expuși fiind traiului alături de un grup cultural anume (căci fiecare loc de pe glob are așa ceva), are rețineri față de membrii acestuia. Nu de alta, dar de mici s-au lovit de un comportament repetitiv deranjant al unui procent vizibil din grupul cu pricina și, prin urmare, preferă să se țină deoparte. Dacă te mușcă un câine, te uiți cu fereală de atunci încolo la toată tagma canină. Ori, dacă atunci când guști pentru prima dată o mâncare, aceasta te dezgustă, vei avea tendința s-o eviți în continuare, chiar dacă e posibil doar să fi nimerit tu bucătarul nepotrivit. Și atunci, de ce n-am avea înțelegere pentru cei care, în situații similare în care au de-a face cu membri ai unui grup (etnie, popor, etc.) ce le-a produs neplăceri cândva, nu sunt foarte deschiși întru iubire frățească? Da, generalizarea nu e bună, dar e cheia de bază a instinctului de supraviețuire. Dacă știu că un lucru îmi poate face rău, întâi mă păzesc și după aia mai studiez ce și cum, dacă se poate. Dar, desigur, prudența e una, iar extremismul alta.

Mai nou, a apărut o modă ca oricine să se simtă discriminat și ofensat. Cu sau fără rost. Ai făcut o prostie și ți-o arăt? De fapt, am eu ceva cu grupul/grupurile din care faci parte! Asta-mi amintește de un banc în care un patron trebuie să-și dea afară unul dintre cei patru angajați, pe motiv de reducere a cheltuielilor (deh, criză economică, chestii de-astea grele). Primul zice că, fiind negru, dacă va fi concediat îl va da în judecată pentru discriminare rasială. Al doilea, mai având doar câțiva ani până la pensionare, zice că se va considera discriminat pe criterii de vârstă. Al treilea, femeie fiind, se leagă de discriminarea dintre sexe. În fine, al patrulea, asudat tot, se scoate și el: „Șefule, eu azi dimineață mi-am dat seama că sunt homosexual!”

Unii sunt așa de dornici de a vedea discriminarea, încât o găsesc în orice, fără să-și dea seama că imaginea deformată e desenată pe ochelarii lor, nu e la distanță. De exemplu, unii au acuzat Star Wars că prezintă evreii într-o lumină nepotrivită. Știți, în episodul I, Watto – toydarianul ăla zburător, stăpânul lui Anakin – cică a fost făcut să semene cu evreii. Păi, dragul meu, dacă tu ca evreu (sau indiferent ce, că ăsta era doar un exemplu) te simți atins de un anumit comportament prezentat undeva, atunci înseamnă că poate chiar îl ai (și îl are grupul din care faci parte)! Mai mult decât atât, anumite comportamente chiar sunt prezentate exagerat, sub forma unor stereotipii, deoarece amuză. Până la urmă, orice glumă reprezintă o discriminare, deoarece scoate în evidență o carență sau eroare a cuiva. Și atunci, ce facem, nu mai râdem?

Cum spunea John Cleese, umorul oferă un simț al proporțiilor și, fără el, am trăi în 1984-le orwellian.  Încep să mă tem că Monthy Python’s Life of Brian ar risca să fie acuzat mai mult acum – când suntem mai deschiși, dar folosim corectitudinea politică fără pic de discernământ – decât la finele anilor ’70. Ajungem la concepte absurde, gen „discriminare pozitivă”. Discriminarea e discriminare, indiferent din ce parte ai privi-o! E aberant să consideri normală discriminarea unui bărbat înalt, alb, heterosexual, doar pentru că, în trecut, erai discriminat ca femeie, pitic, negru ori homosexual. Și nici nu e corect ca unora să le dai voie să practice anumite lucruri care țin de cultura, religia, educația lor, iar altora nu. Ori n-are voie niciunul, ori au voie toți – sau mai corect, au voie toți cât timp nu contravin legilor în vigoare.

Firește, e bine să ne educăm în așa fel încât să fim cât mai toleranți. De exemplu, dacă cineva îmi spune un banc cu ardeleni, să n-o facă răutăcios, ci amuzându-se de o caracteristică a acestora. Iar eu să nu mă simt ofensat, ci să zâmbesc și să-mi dau seama că, de fapt, chiar avem tendința cu pricina. Dacă nu vom învăța să ne păstrăm realismul în această problemă, riscăm să ajungem ca în bancul în care directorul unei fabrici primește o scrisoare de la niște angajate: „Domnule director, ținând cont că suntem singurele femei din firmă care n-am avut motiv să vă dăm în judecată pentru hărțuire sexuală, vă dăm în judecată pentru discriminare!”

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *