De la Târgu Neamţ la Alba Iulia

Aşa cum spuneam data trecută, Târgu Neamţ a lăsat urme neplăcute nu doar în sufletele noastre, ci şi în ceea ce priveşte sănătatea. Întreaga zi, soţia mea s-a simţit foarte rău şi a trebuit să facem multe opriri pe drum din cauza asta. La mine problema s-a manifestat ceva mai târziu – poate şi din cauză că m-am concentrat pe condus.

Prima oprire am făcut-o la Cetatea Sucevei. Am fost efectiv transpus în altă lume. Locul acela avea o poveste, aşa cum ar trebui să aibă, cred eu, orice filă de istorie. Nu doar câteva obiecte însoţite de un text, ci viaţă! Am găsit încăperi cu arme, dar şi filmul a doi oşteni moldoveni ce discutau despre folosirea lor. Ori o siluetă decupată pe care era proiectată imaginea unui alt moldovean din vremuri apuse, ce citea un hrisov. Am văzut o hartă interactivă ce prezenta cetăţile şi domnitorii europeni contemporani cu Ştefan cel Mare. Am asistat, cuminte, la proiecţia unui film despre istoria Moldovei – redată curat, fără înflorituri naţionaliste. Am alergat prin cetate, căţărându-mă pe scări şi metereze, apoi coborând grăbit să văd altceva şi urcându-mă la loc, pentru a admira panorama grădinii interioare. Soţia mi-a zis că eram ca un copil ce tocmai a fost dus în parcul de joacă. Şi chiar aşa m-am simţit! A fost un loc fabulos, care m-a încărcat! Poate şi asta m-a ajutat să rezist mai multă vreme problemelor luate la pachet de la Târgu Neamţ. Ce mi-aş dori, însă, ar fi să vină ziua în care se va reuşi restaurarea completă a cetăţii. Ştiu că, pentru asta, e nevoie să se mai descopere încă multe dintre bucăţile îngropate odată cu distrugerea ei, să se studieze amănunţit pentru a se face o reconstituire cât mai exactă. Dar sper să se întâmple, cândva. Pentru că, alături de Castelul de la Hunedoara şi Cetatea Sighişoarei, mi-a lăsat un sentiment acut că am călătorit în timp,

Ne-am continuat sejurul spre nord, pentru a vizita mănăstirea Putna. Recunosc că am fost dezamăgit căci, în afara mormântului lui Ştefan cel Mare, locul nu mi-a spus nicio poveste. Mai mult, s-a văzut din nou că am ajuns la o mănăstire de călugări, căci locul era fad şi neîngrijit. Am străbătut apoi Obcinele Bucovinei, unde am fost pus pe gânduri de o problemă sesizată anterior şi pe alte trasee: unde-i curba mai curbată, lipseşte parapetul. Bănuiesc că a dispărut în urma unor accidente, dar de ce n-a fost pus la loc? Sau, poate, tocmai asta e ideea? „Băi, dacă tot te-ai încadrat prost şi cu viteză, măcar zbori naibii în râpă, să nu-ncurci circulaţia!” Mai ştii?

Din fericire, imaginea Putnei a fost compensată de următoarele două mănăstiri – Suceviţa şi Moldoviţa – în care se vedea mâna călugăriţelor. Chiar dacă nu exista explozia de flori de la Agapia şi Văratic/Văratec, erau îngrijite şi mi-au încărcat sufletul. Şi am fost plăcut surprins să observ, la una dintre ele, un infochioşc de unde se puteau selecta diverse zone ale mănăstirii, pentru a afla informaţii despre ea şi fraţii Movilă, ctitorii ei. Ne civilizăm şi noi.

Ultima noapte pe drum ne-am petrecut-o în apropiere de Câmpulung Moldovenesc, la superba pensiune Vranis. Condiţii excelente, preţuri rezonabile – din păcate, însă, nu ne-am putut bucura prea mult, deoarece eram deja suferinzi amândoi. Chiar mi-am pus serioase probleme a doua zi dimineaţă dacă voi putea conduce până la Alba Iulia. Simplul bărbierit matinal a fost suficient să-mi consume toate resursele. Am pornit, totuşi, pe ideea că fiecare kilometru parcurs ne aduce mai aproape de casă şi că, dacă la un moment dat nu mai pot, trag pe dreapta (ceea ce am şi făcut, de câteva ori). Începând de la Cluj am prins puteri, încurajându-mă că aproape ajunsesem. Bucuros, când mai aveam, teoretic, cam vreo jumătate de oră până acasă, am prins o coadă de aproape 20 de kilometri, cauzată de un accident. Cu ocazia aceasta am asistat din nou la lipsa de bun simţ din trafic a unora care cred că, dacă e coadă de maşini oprite, e ok să te bagi în depăşire şi să încerci să intri înapoi mai în faţă. Am „admirat” asta, deopotrivă la maşini şi motociclete. De acord că celor din urmă contrucţia le permite să se strecoare, dar în situaţia cu pricina mi se pare lipsă de respect pentru ceilalţi fraieri din trafic care stau ca proştii şi aşteaptă.

În fine. Important e că am ajuns cu bine, în cele din urmă şi că, după o zi în care am refuzat să pun în gură altceva decât lichide, am reuşit să mă pun pe picioare.

   

 

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *