Jurnal de bord 31

La sfârşitul acesta de săptămână voi fi la Târgu Mureş, la târgul de carte. În cadrul lui, sâmbătă se va lansa volumul colectiv Domino, în prezenţa tuturor autorilor – eu, Teodora, Anamaria, Bogdan şi Daniel. Textele din interiorul său formează un tot unitar şi aduc laolaltă seriile create de noi cinci. O dispariţie, un accident şi câteva crime petrecute în Alba Iulia, Ploieşti şi Timişoara sunt anchetate de comisarul Marian Duca, comisarul Anton Iordan şi inspectorul şef Ovidiu Danelescu, operaţiunile fiind supervizate de la distanţă de Tony Demetriade şi Sergiu Manta. Cartea beneficiază şi de un trailer, la care am lucrat împreună cu fiica mea, Anya. E o treabă de amatori, dar nouă ne place ce a ieşit. Îl puteţi vedea aici.

Săptămâna trecută mi-a apărut în Revista de suspans recenzia făcută volumului de debut al lui Alex Cuc, Colţi-Lungi. Uniunea Triburilor, apărut la editura All. E un roman de aventuri, ce mi-a amintit de copilăria şi adolescenţa în care devoram cu nesaţ asemenea gen de poveşti. Din păcate, deşi are talent scriitoricesc, autorul a reuşit să strice în a doua jumătate a cărţii tot ce construise frumos până acolo. Sau, cel puţin, aşa mi s-a părut mie. De ce zic asta puteţi vedea aici.

În urmă cu trei ani n-aş fi crezut că voi ajunge să scriu un roman de dragoste. Între timp am făcut-o şi, spre surpriza mea, mi s-a cerut să mai scriu unul. Recunosc că-mi este mult mai greu decât la cele SF sau poliţiste, dar sper să duc la bun sfârşit provocarea. Şi, dacă tot am fost anul acesta în Polonia şi m-a vrăjit Cracovia, am decis să-mi plasez acţiunea acolo. Pentru cei interesaţi de evoluţia manuscrisului, în coloana din dreapta veţi găsi o bară de stare pentru Parfumul Cracoviei. Alte detalii vor mai veni pe parcurs.

Ce m-a bucurat este că, exact în perioada asta în care lucrez la roman, am primit o încurajare – sub forma unei aprecieri a precedentei cărţi de gen, Uneori, când visez… Apreciere care sună cam aşa:

Mi-a fost dor de un citit nebun… Un citit din-ăla fără griji, de pe vremuri, un citit acaparator şi în acelasi timp benefic. Printre cărţi în engleză despre durerea cronică, reviste de specialitate, cărţi despre educaţia copiilor, etc. tânjeam după gustul uitat parcă al lecturii adevărate. Ocazia s-a ivit săptămâna trecută când am reuşit să pun mâna pe unul dintre romanele fostului meu coleg devenit scriitor, L. Contextul a fost prielnic: la mama acasă, în semi-vacanţă, noaptea, fetiţa dormind paşnic lângă mine.
« Uneori, când visez … » m-a prins rapid. Cuvintele în română m-au uns la suflet, personajul m-a atras imediat. Am uitat cine a scris cartea, doar din când în când umorul neaşteptat m-a făcut să zâmbesc şi să mă gândesc la colegul meu timp de 12 ani. M-am oprit din citit la 4 dimineaţa căci mi s-a terminat bateria telefonului  Cu regret dar şi cu gratitudine pentru emoţiile simţite şi pentru starea de bine creată. Am terminat acest roman de dragoste după-amiaza, pe o terasă.
Mulţumesc, Lucian! Cartea ta a fost exact de ce aveam nevoie. Iar dedicaţia primită va rămâne probabil una dintre cele mai dragi mie Aştept cu nerăbdare următoarea carte de gen.

 

Nu uitaţi că vă aştept să ne întâlnim în weekend la Târgu Mureş! 😉

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *