Ce albume muzicale am așteptat cu nerăbdare în 2022

În anul care tocmai se încheie, o serie de artiști pe care-i apreciez au scos albume noi. Pe care le-am ascultat. Și care mi s-au părut cam așa:

JETHRO TULL – The Zealot Gene

(ianuarie)

Ok-ish.

Mi-a plăcut să-l ascult, dar nu m-a dat pe spate. Muzica sună frumos, e armonioasă, dar cumințică.  Bine, acum formația înseamnă Ian Anderson mai mult ca niciodată. 🙂 Pentru cineva căruia îi place sound-ul Jethro Tull, ascultarea albumului a fost o experiență plăcută. Și m-am bucurat să aflu că vor să scoată un album și anul viitor. Există, totuși, un diamant – o melodie care mi s-a părut că amintește de „nebunia” din muzica formației în anii ’70. Chiar are un vibe de Aqualung. Se numește Mine Is the Mountain și sună cam așa:

SCORPIONS – Rock Believer

(februarie)

Decent.

M-am bucurat să văd că cei de la Scorpions n-au pus armele jos, cum anunțaseră la un moment dat. Iar albumul pe care l-au scos mi s-a părut decent. Nu memorabil, dar are suficientă forță, sound-ul specific e acolo, vocea lui Meine e în continuare de top, există și o baladă care amintește de vremurile bune. Piesa care mi-a plăcut în mod deosebit se numește Shining On Your Soul:

RAMMSTEIN – Zeit

(aprilie)

Bun, bun!

Cei de la Rammstein au răbdare să-și șlefuiască fiecare album înainte să-l lanseze. Se vede că au făcut la fel și aici. Muzica are forță, profunzime, condimente. E un album lucrat cu grijă, piesă de piesă, o plăcere pentru ascultător. Totuși, față de alte realizări ale lor, aici nu pot spune că am găsit vreo piesă care să mă spulbere, pur și simplu, să o consider capodoperă (cum a fost Deutschland la precedentul album, de exemplu). Dar astea sunt detalii. Albumul e bun, iar piesa Lügen mi-a plăcut în mod deosebit:

KATIE MELUA & SIMON GOFF – Aerial Objects

(iulie)

Un experiment interesant, pe care l-am agreat.

Nu e genul de album tipic pentru Katie Melua. A fost, practic, un experiment – ce poate ieși dacă se pun laolaltă vocea lui Katie cu vioara și compozițiile lui Simon. Îmi place cum s-au jucat cei doi, mi se pare că și-au găsit fiecare locul potrivit în fiecare piesă, umplând pasajele cu ce știa fiecare mai bine să facă. Iar vocea lui Katie o găsesc potrivită stilului componistic al lui Simon. Per total, albumul nu e „wow!”, dar mie-mi place ce a ieșit. Un exemplu:

MUSE – Will of the People

(august)

Excelent!

Nu m-a prea încântat direcția încercată de cei de la Muse cu precedentul album, Simulation Theory. Așa că eram tare curios să văd încotro vor merge în continuare. Ce să zic? Au revenit la sound-ul lor, căruia, însă, i-au adăugat pe ici, pe colo, niște șlefuiri de metal. Care sună bestial! Întreg albumul mi se pare fenomenal, l-am ascultat pe repeat de mai multe ori și încă nu reușesc să mă satur de el. Este, în opinia mea, unul dintre cele mai bune albume ale lor. Iar piesa Kill Or Be Killed e mai mult decât orice mi-aș fi putut dori de la ei:

THE HU – Rumble of Thunder

(septembrie)

Foarte bun!

Am fost plăcut surprins de albumul de debut al mongolilor de la The Hu. Când am auzit că scot al doilea album, m-am întrebat dacă vor reuși să mențină ștacheta sus, ori debutul se va dovedi o excepție. Sau poate că, pentru urechea mea, prima lor realizare a fost suficient de exotică încât să-mi placă, dar a doua mă va plictisi. Din fericire, n-a fost cazul. Le-am urmărit colaborările cu artiști occidentali (Song of Women cântat împreună cu Lzzy Hale o consider o capodoperă!) și pot spune că se vede că, la al doilea album, și-au mai șlefuit creațiile. Au păstrat „sălbăticia” stepelor, duritatea, instrumentația specifică, felul de a cânta, dar le-au ambalat în ceva mai complex, care mi se pare că reușește să combine exoticul cu aerul „occidental”. Chiar sunt curios încotro vor merge mai departe. Cât despre melodia preferată de pe album, aș merge pe Tatar Warrior:

THERION – Leviathan II

(octombrie)

Mi-a plăcut.

Aștept de multă vreme ca Therion să mai producă un album de talia lui Sitra Ahra. Am apreciat direcția experimentată cu Beloved Antichrist, apreciez și direcția experimentată cu  trilogia Leviathan. Le consider bune, dar nu au strălucirea, geniul și vigoarea celor sus amintite. N-aș spune că Leviathan II e mai slab decât Leviathan. Per total, l-aș pune tot pe-acolo. Dar o să mă pronunț complet după ce apare și al treilea album, pentru că formația l-a marketat ca o trilogie, deci, poate, e ceva ce se leagă când le voi asculta pe toate trei. În concluzie, mi-a plăcut, fără să-l consider „wow!” Și ador piesa Cavern Cold As Ice:

QUEEN – The Miracle Collector’s Edition

(noiembrie)

Doar pentru colecționari, cum zice și-n titlu.

Nu știu ce au vrut Brian May și Roger Taylor. În afară de bani, desigur. Pentru că acele cântece „redescoperite” erau cunoscute de către fani de ani de zile. Singura diferență e că s-a scos zgomotul de fundal și au fost prelucrate înregistrările ca să sune mai bine. Dar, în rest, nu e nimic nou. Melodiile n-au fost completate ca să sune a melodii cap-coadă – nici vocal, acolo unde Freddie lăsase „la-la-la”, nici instrumental, ca piesa să devină un întreg. Deoarece nu mai beneficiau nici de aportul lui John Deacon, cei doi au decis să nu mai ajusteze melodiile, ci doar să aleagă ce aveau mai bun în înregistrările de acum trei decenii și să le lase așa, neterminate. După mintea mea, era mai ok ca, la vreo 2-3 ani după Made in Heaven, să mai scoată un album cu ce alte resturi mai găsiseră, pe care să le prelucreze toți trei ca să iasă mișto, să adauge voce May și Taylor unde mai era nevoie, instrumentație unde se cerea ca să sune a Queen, să bage acolo și No One But You (Only the Good Die Young), și melodiile care fuseseră „side B” după Complete Vision și să zică „gata!” Pe urmă să înceapă o nouă etapă – fie să continue ca May, Taylor și altcineva, fie să refacă Queen cu alt vocalist și alt basist și să-și asume consecințele (bune sau rele, cum ieșeau), fie să meargă – așa cum au și făcut – cu varianta Queen+ (mie îmi place The Cosmos Rocks scos cu Paul Rodgers, dar nu sunt atras de Adam Lambert). Iar epoca Mercury s-o lase acolo unde a fost. Așa, cu câte o melodie „nouă” la câțiva ani, cu care doar stârnesc nostalgie, dar nu fără prelucrarea la nivelul la care erau creațiile Queen din perioada de glorie, cred că nu fac decât să iasă urât din scenă. Și mă doar să scriu asta, fiindcă sunt fan Queen cât încape (prietenii știu asta, pereții camerei mele de cămin de la facultate erau ticsiți doar cu postere și poze cu Queen, iar muzica formației era religie pentru mine – și încă este). În fine, ca să n-o mai lungesc, singura piesă cât de cât prelucrată, Face It Alone – reușită, dar departe de ceea ce ar fi putut fi o melodie Queen:

Și un supliment.

Nu e album, e o singură melodie. De fapt, un add-on peste ceva creat de alții, pentru a ajuta ca mesajul să ajungă unde trebuie, dar – tocmai de-aia – nu-i pot omite pe cei de la PINK FLOYD (din păcate, cel mai vocal activist al cărui nume e legat de formația asta, Roger Waters, a dovedit că n-a înțeles nimic și și-a dat cu stângul în dreptul). Și-a băgat Gilmour plânsetul chitarei în cântecul ucraineanului și a transmis un mesaj. Bravos, superb final al (rămășițelor) unei trupe geniale!

 

2 comentarii

  1. Sigur, nu toata lumea indrageste muzica lor. Pina cand am auzit primul lor album le-am considerat o „formatie-gimmick” – sunt originari din Mongolia si combina elemente din traditia mongola cu rock si metal, sunand cateva canoane extra-heavy. Dar acesta e, in opinia mea, albumul lor definitiv. E genial. O explozie de vibratii si rezonante – o alternativa fresh, undeva intre metal si muzica mongola. Vocea lui Gala omoteareste bine piesele si dovedeste ca sunt o formatie cu adevarat serioasa. Doar sa ascultati piesa Guns Of Fury pentru a intelege. 😉

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *