Ce-am citit în mărțișorul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Clanurile de pe Alpha

anul apariției: 1964

cum mi s-a părut: foarte bună

traducere: Roxana BRÎNCEANU – cum mi s-a părut: decentă spre bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Pe unul dintre sateliții planetei Alpha, foștii pacienți ai unui spital psihiatric își contruiesc propriile orașe unde se grupează în funcție de afecțiune – mani (maniaci), schizi (schizofrenici), parani (paranoici) etc. Pământenii doresc să recapete controlul asupra coloniei și să interneze din nou bolnavii, ajutându-i – în timp ce aceștia, evident, consideră că, de fapt, li se vrea răul.

Nu sunt atras de cărțile cu personaje care au dereglări psihice. Pe de altă parte, la PKD, asta reprezintă o… normalitate, dacă-mi e permis jocul de cuvinte. Iar în romanul de față duce lucrurile la un nou nivel, creionând o societate împărțită în clanuri ce au, fiecare, propria tulburare psihică. Tulburare care, pe lângă problemele specifice, aduce și atuuri (manii sunt perfecți când e nevoie să se pună la punct o forță de apărare, paranii au grijă să analizeze toate aspectele periculoase etc.). Acțiunea, în sine, e destul de liniară, dar autorul ține suficient de bine în mână firele narative ca să inducă și doza de mister, tensiune și dramatism necesară. Plus câteva răsturnări interesante de situație la final. E drept că am încercat să-mi imaginez ce bijuterie complexă de câteva sute de pagini ar fi putut realiza un autor din zilele noastre. Pe de altă parte, poate că așa n-aș fi fost în stare să citesc, fiind „prea multă nebunie”. 🙂

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix și Cleopatra

anul apariției: 1965

serie: Astérix (vol. 6)

cum mi s-a părut: fenomenală

traducere: Doina RODINA – cum mi s-a părut: foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Cezar o provoacă pe Cleopatra să construiască un templu, convins că arhitecții actuali nu sunt în stare să se ridice la înălțimea celor care au clădit piramidele. Cleopatra acceptă târgul, iar arhitectul ales de ea apelează la Panoramix, Asterix și Obelix pentru a-l ajuta să termine la timp (și, astfel, să nu fie aruncat la crocodili). Dar atât un arhitect rival, cât și Cezar însuși nu vor ca lucrurile să fie duse la bun sfârșit.

Fa-bu-los! Imaginația creatorilor atinge cote nebănuite. Egiptenii „vorbesc” folosind hieroglife, care sunt „traduse” în subsolul căsuțelor, dar ni se atrage atenția că traducerea nu corespunde cu mișcările buzelor, deoarece pe vremea aceea dublajul nu era încă bine pus la punct. 🙂 Aflăm de ce Sfinxul nu mai are nas (în timp ce nasul Cleopatrei are parte de superbe jocuri de cuvinte). Pirații întâlniți pe mare preferă sabordajul pentru a nu fi bătuți iar de gali, apoi ajung pe o galeră, la vâsle, ca să plătească datoria vasului scufundat. Gag după gag, idee superbă după idee superbă, un adevărat tur de forță pe care l-am savurat la fel de mult acum, precum am făcut-o în urmă cu un sfert de secol. Dacă asta ar fi fost singura creație cu Asterix a cuplului Goscinny-Uderzo și tot ar fi fost vorba despre o realizare de geniu.

Jean M. AUEL – The Clan of the Cave Bear

anul apariției: 1980

cum mi s-a părut: fenomenală!

serie: Earth’s Children (vol. 1)

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

În urma unui cutremur petrecut în urmă cu 30.000 de ani, un clan de neandertalieni este nevoit să plece în căutarea unei noi peșteri unde să locuiască. Pe drum, descoperă o fetiță Cro-Magnon aflată în pragul morții, pe care o salvează și o adoptă. Deși se străduiește să respecte tradițiile clanului din care ajunge să facă parte, tânăra Ayla împinge către limitele toleranței (uneori și dincolo de ele) cutumele neandertalienilor, deoarece mintea și felul de a fi ale speciei ei diferă la nivel fundamental de ale acestora. Dacă pentru unii asta reprezintă ceva de neconceput, un pericol terifiant, alții înțeleg că lumea, așa cum o cunoșteau ei, se află în pragul unei schimbări.

O carte care m-a bulversat cum nu mi s-a mai întâmplat de multă vreme. Efectiv am retrăit plăcerea lecturii așa cum o făceam în adolescență, când descopeream nestemate ascunse în biblioteca părinților și le devoram lacom. Nu-mi amintesc cât a trecut de când am mai citit o carte care să mă determine să-mi depășesc porția zilnică de pagini, doar pentru a vedea ce se întâmplă mai departe, pentru că nu mai aveam răbdare până a doua zi. Ori să aștept nerăbdător s-o deschid din nou și să mă pierd în poveste.  Mulți, foarte mulți ani, cu siguranță.

Autoarea reușește să surprindă perfect o societate primitivă, captivă într-un stil de viață ce i-a adus supremația, dar a și închis-o într-o capcană de unde nu mai poate scăpa. Am adorat punerea în scenă a modului cum mintea diferită a Aylei afectează aceste cutume, reacțiile fetei și reacțiile membrilor clanului la acțiunile ei. O luptă continuă de acceptare, adaptare și încercare de împingere mai departe a realizărilor speciei umane, pe două ramuri diferite – una aflată la apus, cealaltă la primii pași. Acest contrast îi permite autoarei să prezinte în detaliu civilizația neandertaliană (ceea ce se cunoștea la data scrierii cărții, adică acum aproape o jumătate de secol, deși unele speculații făcute de ea s-au dovedit, din descoperirile ulterioare, a fi corecte), chiar dacă uneori există infodump-uri sau scene mai puțin plauzibile. Cele dintâi nu mă deranjează deloc dacă sunt relatate cu har, dimpotrivă (iar aici au fost relatate cu mult har). Pe ultimele le-am luat ca pe o încercare a autoarei de a oferi o imagine de ansamblu asupra acelor vremuri, pe care s-a străduit s-o insereze în poveste fără a părea ruptă de aceasta.

Romanul mi se pare un exemplu perfect pentru cum poți folosi clișeele fără să faci cititorul să dea ochii peste cap, ci, din contră, să le construiești astfel încât ele să rezulte natural din istorisire. Nu în ultimul rând, am adorat finalul, unul care respectă în totalitate logica povestirii, refuzând să cadă într-un tipar hollywoodian.

O carte care m-a marcat profund, am adorat-o și am savurat-o cu toată ființa mea. Fabuloasă!

Peter F. HAMILTON – Golul evolutiv

anul apariției: 2010

serie: Trilogia Golului (vol. 3)

cum mi s-a părut: excelentă

traducere: C. PREDA – cum mi s-a părut: slabă, iritantă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Ultima parte a trilogiei, „bătălia finală” (dacă-i pot spune așa) între cei ce doresc să pășească în paradisul promis de Gol și cei ce caută să oprească expansiunea acestuia și distrugerile pe care le produce trăgându-și energia din tot ceea ce-l înconjoară (planete, stele, galaxii).

Plin de culoare, de idei și acțiune, la fel ca toate scrierile lui Hamilton, cu specii extraterestre aduse în prim plan, cu intrigi complexe care-și găsesc rezolvarea. Totuși, ceva mi s-a părut că i-a lipsit acestui ultim volum al seriei. Parcă n-a mai avut suficient zvâc, n-a mai dus nebunia imaginativă la cote paroxistice, n-a adus suficient material care să umple scheletul poveștii. Din fericire, existau suficiente elemente din primele două volume astfel încât acesta să trăiască bine-mersi preponderent din rezolvarea lor și mai puțin din sângele proaspăt pompat. Per total, însă, merg cu trilogia ca bloc și o consider foarte reușită – în special pentru talentul cu care autorul reușește să îmbine o acțiune pur SF (chiar hard-SF pe alocuri) cu una 100% fantasy. Chapeau, maestre!

Sonia ELVIREANU – Ceața

anul apariției: 2019

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: da

Un tânăr și o tânără pun un pariu în urma căruia cel dintâi se retrage în Munții Tatra. Plecată în căutarea lui, fata se trezește rătăcind printre lumi unde întâlnește oameni misterioși și trăiește alte vieți – viețile unor personaje ce au trăit cândva, demult, într-o altă țară: Valahia, legată de istoria Poloniei. Treptat, cei doi tineri ajung să descopere ce îi leagă de strămoșii lor, dar și unul de altul și de ce sunt atât de fascinați de micul principat din sud-estul Europei.

Probabil că, dacă ar fi fost scrisă de un autor necunsocut mie, cartea nu m-ar fi atras deloc. Nu e genul meu de literatură. Însă Sonia Elvireanu mi-a fost profesoară de română cândva, demult, când eram un adolescent rebel ce citea SF, iar domnia sa îmi călăuzea pașii pe tărâmul lecturilor. Și, ulterior, mă susținea și încuraja în pasiunea mea pentru scris. Așadar, citind cartea, o „auzeam” pe doamna profesoară vorbindu-mi despre multe lucruri. Și simțeam răzbătând din text pasiunea sa pentru poezie. Iar asta a făcut ca experiența lecturii să capete pentru mine un înțeles care ar fi lipsit în cazul unui autor necunoscut. Decorul polonez al poveștii, drag mie, a făcut să mi se apropie și mai mult cartea de suflet. Finalul nu l-am înțeles.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.