Povestiri fantastice

(fragment din povestirea ÎN CĂUTAREA CLAROBSCURULUI)

Reclama la Birbongton clipea promiţător între stâlpii de înaltă rezoluţie. Daniel trecu prin pânza fluorescentă, purtat de fluxul informaţional, şi se umplu de efluviile dulcege ale băuturii energizante. Apoi căută cel mai apropiat pachet de date care cobora spre Madi’s.
Mergea deseori în barul acela, de obicei pentru a se întâlni cu Geena şi Khali. Cei doi erau membrii sectei picassiste. Mare parte a timpului o petreceau fragmentându-se şi recompunându-se sub înfăţişări ciudate – într-un amestec de organe şi membre a căror reprezentare o culeseseră din biblioteci. Uneori se recompuneau împreună, iar asta – conform spuselor lor – era similar anticei concepţii despre sex.
Dar erau simpatici.
Îi găsi stând abătuţi, în forme flasce, clasice. Îl salutară cu gravitate, poftindu-l să ia loc alături de ei. Îi făcu un semn barmanului, iar acesta îl bombardă cu obişnuita doză de tetraxină care-i dădea iluzia unei actualizări celulare. O vreme, savură senzaţiile transei induse de drog, apoi îşi focaliză din nou atenţia asupra localului.
Cei doi prieteni stăteau la fel de serioşi. Nu se fragmentaseră nici măcar o dată, ceea ce nu mai avea nici un haz.
– Ce-i cu voi? întrebă. S-a întâmplat ceva?
– Mda…! răspunse Khali fără chef.
Aşteptă continuarea, convins că ea avea să sosească dintr-un moment în altul. După câteva picosecunde, îndrăzni din nou:
– Mda… ce?
– Probleme, i-o reteză scurt Geena. Nu-s de capul tău. Vezi-ţi mai departe de distracţie!
– E secret? încercă Daniel să nu pară jignit.
Se frecă de rugozităţile tejghelei, inhalând sporii excitanţi care-i permiteau să acceseze modul D-ruf. În noua stare, tatuajul simbiotic al lui Khali îi apăru în toată splendoarea lui. Deşi îl văzuse de nenumărate ori, îl admiră din nou – el n-ar fi avut tăria să lase o eM-eduză să se înmulţească făcând sex cu celulele pielii sale şi să coasă „două pe faţă, două pe dos” aşa cum se amuza Khali când era într-o dispoziţie bună.
– E bătaia noastră de cap, îl lămuri bărbatul.
Primiseră probabil o nouă misiune. Ar fi vrut să ştie despre ce era vorba, dar cel mai mult îi părea rău că – aşa cum se întâmpla de obicei – n-avea să-i mai vadă o vreme. Cei doi nu agreau programele de ubicuitate, aşa încât nu lăsau în urma lor copii. Considerau că misiunile necesitau maximum de forţe.
– Cu cât mai multe copii, cu atât se pierde mai mult din structura de bază! îi explicase Khali la un moment dat.
Râsese de superstiţiile lui, explicându-i că – prin transfer electronic – nu se pierdea nimic. El i-o tăiase scurt:
– Este vorba de ceva subtil – flerul, capacitatea de reacţie rapidă la nişte stimuli abia sesizabili. În meseria noastră, nu ne permitem să riscăm.
Ăsta era Khali, iar Geena se comporta similar. Îl amuza rigiditatea asta venită din partea unor oameni dispuşi să se fragmenteze cât era ziua de lungă. Într-adevăr, peste un anumit număr de copii sistemul devenea prea încărcat şi se dovedea incapabil să gestioneze optim resursele. Dar de aici şi până la enormităţile debitate de ei era cale lungă.
Probabil că excesul de zel indus de drogurile consumate în ultima perioadă îi dădu ideea. În definitiv, participase la mai multe spargeri de coduri decât ei şi-i văzuse de multe ori fragmentându-se. Îi rugă ca, la despărţire, să-i mai facă o demonstraţie de picassism.
– O să-mi lipsiţi, spuse cu sinceritate. Lăsaţi-mi o amintire…
Acceptară. În timp ce se descompuneau, Daniel începu să ruleze înregistrările fragmentărilor anterioare. Le sparse codul, stabilind rapid matricea picassistă – destul de banală, dacă era redusă la esenţe. Îşi potrivi structura peste ea. Până începură cei doi să se recombine, avea toate elementele necesare. Făcu o copie şi o sincroniză cu dansul lor ciudat, umplând micile interstiţii create şi alipindu-se subtil nucleelor asimetrice. Când Geena şi Khali reveniră la forma iniţială, habar n-aveau că-l conţineau în structura lor.
În plus, îl aveau în faţa lor – zâmbitor, recunoscător pentru că-i satisfăcuseră cererea. Trebuia doar să aibă grijă la gestionarea resurselor, pentru a evita să fie descoperit în momentele în care cei doi apelau la picassism. N-ar fi trebuit să apară probleme – două exemplare constituiau un număr suficient de mic pentru a se descurca.
Primul exemplar îşi urmă astfel viaţa obişnuită, fără a ieşi din rutina zilnică. Cel de-al doilea se pregăti pentru o experienţă unică.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *