Omul-fluture

(fragment de roman)

Sistemul său scană toţi troienii aruncaţi spre el. Erau mulţi şi virulenţi, dar niciunul nu conţinea vreun element necunoscut. Îi neutraliză fără efort, în timp ce trecea la atac. Intensifică eliberarea erostimulenţilor printre biţii care formau pielea femeii. Conţineau troieni camuflaţi care testau capacităţile de apărare ale organismului.
Nu exista niciun motiv de îngrijorare. Femeia se protejase doar împotriva sifilisului şi a herpesului cibernetic. Pe Lucas îl miră atâta inconştienţă şi aproape i se făcu milă de ea. Pentru o clipă îl tentă ideea să se mulţumească doar cu o partidă de sex.
Trecu peste momentul de slăbiciune. Paraliză toţi antiviruşii ei. Femeia deschise brusc ochii, cu o privire speriată de căprioară. O bombardă cu erostimulenţi, iar genele se lăsară leneş peste ochii albaştri, acompaniate de un geamăt de plăcere. Troienii se auto-replicară şi împânziră organismul virtual. Câteva minute mai târziu, trupul femeii nu-i mai apărea în faţa ochilor acoperit cu texturile de piele şi haine, ci doar ca un amestec de date din cod-maşină. Le citi.
Femeia se numea Antonia Spaletti; era singurul copil al unei familii avute, al cărei cap murise în urma unui accident aviatic. Văduva căutase protecţie şi o găsise la o familie cu o poziţie socială foarte bună, dar cu serioase probleme financiare. Alianţa se realizase prin intermediul căsniciei tinerilor, pe care mirele o dorise pentru a-şi echilibra balanţa fiscală. Cât despre Antonia, ea n-o dorise deloc. În sufletul ei, nimic nu putea lua locul tatălui pierdut. Iar bani şi influență avusese dintotdeauna, aşa că nu vedea nicio diferenţă. Ea observa doar că, din fata alintată şi protejată, devenise femeia ignorată şi lăsată să se ofilească.
Asta era bine. Însemna că nimeni n-avea să se dea peste cap pentru ea. Îi captură identitatea, asigurarea medicală, conturile bancare plus toate operaţiunile virtuale. Reţinu pentru sine câteva coduri pe care avea de gând să le folosească. Restul informaţiilor le stocă într-o secţiune de memorie pe care o arhivă. Avea să caute clientul potrivit pentru ele.
Apoi îi inoculă A-NRH – virusul obţinut după multe experimente, pe care-l păstra pe post de cadou special pentru unele dintre victimele sale – şi o scoase din Reţea.
Aceasta fusese partea uşoară. Antrenamentul, cum obişnuia să-i spună. Acum era momentul să mărească miza. Se ridică împreună cu proiecţia fără viaţă a Ninei. Plăti şi ieşi împreună cu ea afară. Se întunecase, aşa încât nu avu nicio problemă să dizolve spectrul nefolositor fără a fi văzut de nimeni. Încălecă apoi pe chopper. Demară în trombă, decupând asfaltul cu lumina orbitoare a farului.
Odată ajuns pe autostradă activă codurile păstrate. Aşa cum intuise, îi făcură legătura cu personalitatea domnului Spaletti, ilustru om de afaceri şi soţ încornorat. Sau şef de harem, dacă era să dea crezare plângerilor Ninei. Omul conducea o afacere prosperă, avea conturile ticsite cu bani.
Spre deosebire de soţia pe care o folosise ca să ajungă la el, avea protecţii foarte bune. Din nefericire, habar n-avea de existenţa hackerului. Lucas contură rapid reţeaua personalităţii virtuale, determinând poziţia fiecărui element al acesteia.
Fusese deja o seară foarte bună. Dacă dorea să profite la maxim de cucerirea Ninei, trebuia să acţioneze pe loc. Deşi nu-i păsa de existenţa ei, era posibil ca domnul Spaletti să asculte plângerea soţiei că a fost scoasă din Reţea. Sau să observe comportamentul straniu provocat de A-NRH. Asta l-ar fi făcut suspicios şi l-ar fi determinat să sporească măsurile de securitate. Cu cât se mişca mai repede, cu atât avea şanse mai mari să-l prindă cu garda jos.
Decise să facă un test. Goni până la unul dintre cluburile ale cărui membru era Spaletti. Cel de golf. Aşa cum se aştepta Lucas, protocoalele se concentrau pe protejarea clubului, nu a participanţilor. Sustrase rapid datele de identificare ale membrului Luigi Spaletti, obţinând astfel semnăturile programelor sale de protecţie. Cu excepţia unuia, avea antidot pentru toate. Cunoştea pe cineva care l-ar fi putut ajuta. Încălecă înapoi pe motocicletă şi porni pe autostrada informaţională.
CybGulag era o întindere vastă, deprimantă, învăluită în întuneric. Doar un nebun s-ar fi aventurat pe acolo. Sau cineva care avea parolele potrivite. Lucas făcea parte din a doua categorie, deşi se potrivea perfect şi în prima. Ieşi de pe autostradă apoi intră în lagărul care colcăia de paraziţi. Deşi colabora cu el de multă vreme, încă nu-i era clar dacă Igor făcea parte dintre opresori sau oprimaţi. Bănuia chiar că nu exista un opresor anume, ci că societatea degradată din CybGulag îşi construise propriul sistem piramidal. Locuitorii săi urcau şi coborau continuu în această structură, alternând poziţiile de autoritate cu cele de servitute.
Oraşul era un amestec de locuinţe părăginite, separate de drumuri drepte, perpendiculare. Un loc cenuşiu atât în sensul propriu, cât şi figurat. Lucas aproape rată casa lui Igor – o rulotă fără roţi, ruginită şi acoperită cu texturi care simulau piei uzate. Cei doi stâlpi umani de la intrare erau cât pe ce să-l facă să creadă că greşise adresa.
Rusul îl aştepta în faţa casei. Meşterea la un circuit. Probabil fusese avertizat din clipa în care Lucas îşi prezentase parolele la intrarea în oraş. Nu-l lăsase niciodată să intre în casă, de parcă ar fi ascuns acolo cine ştie ce secrete. Cu toate astea, era un individ foarte deschis. Paradoxal de jovial pentru o atmosferă aşa de mohorâtă. Îl îmbrăţişă cu efuziune pe Lucas – timp în care rulă o scanare de siguranţă asupra lui – şi-l invită să ia loc pe banca cu lemne putrede.
– Ce-i cu ei? arătă musafirul spre cei doi oameni.
– He-he, s-au întins mai mult decât le era plapuma! chicoti Igor şi-şi răsuci o ţigară. Vrei?
– Nu. Ce-au făcut?
– Le-a plăcut ce le-am dat şi-au mai vrut. I-am avertizat să fie atenţi, că nu vor avea de unde plăti. Dar, ce să-i faci, n-ai cum să rezişti când e vorba despre imuno-dependenţi. Dacă ai luat de două-trei ori, eşti sclav pe vecie.
– Şi?
– Păi le tre’ continuu, altfel se dezintegrează. Sunt un om milos, mă ştii. Le dau. Da’ tre’ să-mi iasă şi mie ceva. I-am făcut markeri.
Lucas se încruntă.
– Ştii tu, panouri de reclamă! insistă Igor. Mă lasă să le folosesc corpurile pe post de firme luminoase. Biţii lor sunt înţesaţi acum cu reclame ale diferitelor corporaţii. Io-mi iau banii de la ele şi le bag lor stimulentu’. Simplu şi corect.
– Dar eu nu văd nicio reclamă.
– He-he, ce reclamă să faci aci? Sunt distribuiţi în toată Reţeaua, pe diferite niveluri. Fiecare corporaţie îşi vede reclama la nivelu’ pe care-l vrea.
– Nasol, comentă Lucas.
Igor ridică din umeri neputincios.
– Asta-i viaţa. Îl bătu cu palma pe genunchi: Da’ ia zi, tu de ce-ai venit? Că nu cred că ţi-a fost dor.
Râse hârâit şi scuipă câteva frunze de tutun care-i rămăseseră pe limbă. Lucas îi arătă protecţia care-i dădea bătăi de cap. Rusul se încruntă.
– De ce vrei s-o spargi?
– Din asta-mi câştig existenţa, se amuză musafirul. E grea?
– Pentru mine? Glumeşti. Da’ nu cre’ că e bine să te încurci cu ea. Prezintă riscuri.
– De-aia am venit la tine, îi atrase atenţia hackerul. Ca să nu mai fie riscuri.
Igor se strâmbă, nehotărât.
– Ce sunt? Neo-câini? Dragoni leonini? Şerpi electrici?
– Ciuperci.
Lucas îl privi lung.
– Îţi baţi joc de mine.
Tonul fusese sec. Rusul rămase la fel de impasibil. Dacă nu l-ar fi cunoscut atât de bine, Lucas ar fi suspectat că nu era în regulă. Dar aşa, chiar dacă nu înţelegea, bănuia că lucrurile erau serioase.
– Şi ce fac? Muşcă? Le pot împuşca? Paraliza?
– Nu te poţi lupta cu ele, explică Igor. Tocmai asta le face ale dracu’ de rele.
– Şi atunci?
Igor îi transferă două pachete.
– Îţi dau ceva ca să le poţi localiza şi un antidot. Dar te sfătuiesc să te bazezi doar pe primul pachet.
– De ce? Antidotul nu e bun?
– Ba da. Prea bun. Dar sporii ciupercii sunt atât de invazivi, încât rescriu toţi biţii la care ajung. Antidotul o extirpează. Cu totul.
Lucas tot nu înţelegea care era problema. Orice se ştergea putea fi rescris. I se părea că vorbele lui Igor aveau un înţeles mai profund, dar nu-şi dădea seama care era acela. Plăti şi se pregăti să plece.
– Poate te răzgândeşti, totuşi! mai făcu o încercare rusul.
– Nu mă cunoşti, afişă Lucas un rânjet Sith-5.
Îşi salută amicul în timp ce încălecă motocicleta. În câteva minute era înapoi pe autostradă. De fapt, pe alta – versiunea corespunzătoare nivelului la care dorea să ajungă: locuinţa lui Luigi Spaletti.
Era un conac-fortăreaţă dotat cu ziduri înalte, gard electrificat, sârmă ghimpată, paznici înarmaţi până-n dinţi, câini modificaţi, lasere şi sistem de alarmă. În plus, o cultură de ciuperci. Avea câte ceva pentru fiecare. Sisteme de căţărare. Flux ondulatoriu care compensa oscilaţiile curentului electric. Soluţie de topire a sârmei. Defazori care descompuneau mişcările astfel încât să nu poată fi depistate de ochii umani sau animali. Spray inodor care-l făcea nedetectabil pentru câini. De lasere şi de sistemul de alarmă se ocupă prima dată, rescriindu-le codurile.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *