Femeia din portbagaj

(fragment de roman)

Evidența Populației ne-a furnizat informațiile necesare. Antonia Bucur avea 64 de ani și locuia pe strada Plevnei. Știam zona. Un văr de-al meu, Gicu, locuise acolo pe vremea comunismului și, în desele vizite pe care i le făceam împreună cu ai mei, ne jucaserăm pe strada în formă de potcoavă. Uneori, ne amuzam trăgând cu praștia în grămada de oameni adunată la alimentara de pe colț, așteptând să-și ia rația de făină, ulei sau zahăr. O jumătate de kil ori de litru pentru fiecare persoană. Teoretic lunare, dar adesea se întâmpla ca rația din mai să se dea abia în august ori septembrie. Și chiar și atunci, dacă nu erai printre primii, puteai să rămâi cu buzele umflate.
Trăgeam așadar cu praștia, bucuroși că nimeni nu se încumeta să-și piardă locul ca să vină să ne dea o mamă de bătaie.
Peste drum de alimentară era, pe atunci, clădirea Securității. Nu voi uita niciodată fețele livide ale părinților noștri când Gicu și cu mine scandaserăm pe stradă o lozincă auzită la televizor. Textul era „Ceaușescu și poporul”, dar noi înțeleseserăm „Ceaușescu și covorul” și strigaserăm asta în gura mare pe stradă. Ne băgaseră cu forța în casă și stătuseră îngroziți, privind continuu pe geam să vadă dacă nu venea vreunul dintre „băieții cu ochi albaștri”. Nouă ni se păruse o prostie pe atunci. Abia mai târziu înțelesesem că Securitatea n-ar fi considerat vorbele noastre o interpretare greșită, firească pentru niște puști. Pentru ei, vorbele acelea erau învățate de la părinții noștri, care deveneau astfel dușmanii construirii socialismului.
Încă mai puteam privi strada cu ochii copilului de atunci. Deși apăruseră și vile printre case, locul își păstrase aerul acela de demult. Nu-mi aminteam toți locatarii din urmă cu peste trei decenii. Figura Antoniei nu-mi spunea nimic, deci era foarte posibil ca locuința să fi avut alt proprietar.
Bințințan a sunat întâi la poarta ei, în speranța că mai locuia cineva acolo. N-a răspuns nimeni, așa încât a încercat alături. Perdeaua de la geamul dinspre stradă a fluturat ușor, semn că proprietarul aruncase un ochi, să vadă cine-l deranja. I-am auzit pașii în spatele gardului înalt, apoi glasul întrebând:
– Cine-i?
– Poliția.
Ne-a deschis. Era o femeie între două vârste, mică de înălțime și robustă. Bințințan s-a prezentat, urmat de mine.
– Am dori niște informații despre vecina dumneavoastră, doamna Antonia Bucur.
– Ce vreți să vă spun?
– Orice știți despre ea, unde a plecat…
– S-a-ntâmplat ceva?
– A decedat.
– Doamne-ferește! și-a pus femeia mâna în dreptul gurii.
A făcut rapid legătura cu prezența noastră.
– A omorât-o cineva?
– Nu știm. Sunt niște proceduri de urmat.
Stilul sec al lui Binținan se voia unul eficient. Din păcate, avea mai curând un efect intimidant. Femeia nu s-a dovedit de prea mare folos.
– Eu m-am mutat aici abia de doi ani, așa că… Știu doar că anul trecut s-a pensionat.
Nici cu ceilalți vecini n-am avut mai mult noroc. Frânturile de informații nu ne ajutau prea mult; bătrâna locuia singură, nu fusese căsătorită, n-avea copii și lucrase la poștă întreaga ei viață.
– Uneori mă omoară stilul din Ardeal, unde oamenii sunt închiși și trebuie să le smulgi cuvintele cu cleștele! a bombănit Bințințan în timp ce ne întorceam la secție. În Sud e altceva.
Știam la ce se referea. Îmi istorisise cu câtă ușurință culesese informațiile de la oamenii de dincolo de Carpați când îl ajutase pe Dinu să rezolve cazul unei chinezoaice dispărute.
– Dinu, mi-a scăpat fără voie.
– Poftim?
– Putem apela la el și la… gașca lui.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *