Despre tradiții

Tradițiile au o latură frumoasă. Ele dau o culoare aparte, o aromă specifică. Îmi amintesc un interviu cu o țigancă absolventă de UNATC care spunea că-i place să poarte fustele colorate specifice etniei sale, considerându-le ceva de suflet. Sau ce-mi povestea de curând o cunoștință despre perioada petrecută în Canada, alături de imigranți din diverse țări. Toți erau canadieni, dar în spatele ușilor propriilor case, fiecare recrea cu drag un colț din frumusețea tradițiilor de acasă – fie el sub forma unor obiecte specifice, a unor sărbători, ori a unor obiceiuri.

Există, însă, și o latură întunecată a acestei povești. E cea în care tradiția devine o celulă din care omul n-are voie să evadeze, iar cei din jur sunt foarte grijulii să nu-l lase s-o facă.

„Așa se face”, sau, dimpotrivă, „în tradiția noastră nu se face așa”, sunt sintagme care trag societatea în mocirla subdezvoltării, a regresului moral și social. Sunt situații se manifestă foarte violent, așa cum avem ocazia să vedem în unele țări musulmane. Dar, dacă ne întoarcem privirea spre ograda noastră, nu stăm cu mult mai bine.

La doctor se cade să mergem cu plocon, că așa se face dintotdeauna. Și-apoi ne-nfuriem că șpaga e considerată ceva normal în sistemul medical. La educatori, învățători, profesori trebuie să li se dea cadouri, că așa-i frumos. Și uite cum, dintr-o floare ori un buchețel simbolic, părinții au ajuns să adune sume de bani cu care cumpără celulare, frigidere, mașini de spălat ce vor permite tratarea diferențiată a celor ce dau, față de „nesimțiții” care nu dau. Cum să nu dai la biserică, dacă cere popa? Doar credința e cea care a ținut neamul ăsta din moși-strămoși. Ce dacă preoții ajung să aibă vile și mașini de lux, că se ridică construcții megalomane, în timp ce spitalele oferă, de multe ori, condiții insalubre, ori sunt localități fără servicii elementare ce țin de civilizație și pentru care sumele cu pricina ar fi fost dacă nu suficiente, măcar un început!

Ne lăudăm cu mâncarea noastră tradițională, înfierând „prostiile aduse de-afară”, fără să conștientizăm că mămăliga, roșiile, cartofii, sarmalele ori micii pe care le ridicăm în slăvi au intrat în bucătăria autohtonă relativ recent. Ridicăm osanale limbii noastre strămoșești, în dauna termenilor noi, fără să ne dăm seama că limba noastră s-a format înglobând de-a lungul veacurilor elemente specifice dintr-o serie de alte dialecte. Înfierăm drepturile celor care diferă de specificul „familiei tradiționale”, dar ne batem cu pumnul în piept privind pioșenia creștină rezultată dintr-o Biblie ce vorbește despre sclave luate de amante pe lângă soție, ori de relații incestuoase, precum și din tradițiile moștenite de la dacii care aveau mai multe neveste. Nu, n-am nicio treabă cu cei ce au propriile convingeri împotriva unor anumite tipuri de relații între oameni. Pot să nu fiu de acord cu ei, dar e ok. Însă în momentul în care se flutură steagul unui tradiționalism fals, nu mai pot fi de acord.

Pentru că aceeași tradiție pune femeia pe o treaptă inferioară, o obligă să aibă un statut nedemn. Îi impune să se supună unui dobitoc, să-i accepte prostia, batjocura și bătaia. Dacă vrea – ca orice om normal – să plece din locul în care e maltratată, e condamnată. Că e o mamă rea. Că ia copiii de lângă tată. Că ea trebuie să îndure pentru familia și copiii ei. Că ăsta-i e rolul. Am auzit cu urechile mele femei spunând „Ei, lasă, nimeni n-a murit de la o palmă! Ce, crezi că eu n-am mai luat câte una? Și uite că suntem împreună de atâția ani”, ori „E om bun, ne-am înțeles bine, nu mi-a dat nicio palmă”, de parcă ar scrie undeva în contractul prenupțial că altoirea femeii intră la drepturile și obligațiile masculului feroce. Că, dacă nu face asta, e un pămpălău. Și nu e cazul să ne luăm după Occident, că uite, maică, emanciparea femeilor de acolo duce la destrămarea familiilor. Asta e cauza, emanciparea femeilor. Nu faptul că bărbații ar trebui să iasă din mentalitatea de Ev Mediu și să învețe că e firesc să-și respecte partenerele de viață. Și da, o singură palmă înseamnă că n-o respecți, indiferent ce faci în rest.

Recent, o nouă femeie a căzut victimă acestei abordări tradiționaliste a femeii care trebuie să-și asculte bărbatul. E un caz despre care s-a aflat. Sunt atâtea care rămân înscrise doar în statistici. Și sunt enorm de multe care trec de la o zi la alta, suferind și înghițindu-și lacrimile, ignorate.

Pentru că – nu-i așa? – așa trebuie să se comporte o femeie ce respectă principiile tradiționale. Altfel, societatea se duce de râpă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *