Cum am fost eu disident

Din când în când, viața are grijă să-mi atragă atenția că nu le am cu luatul deciziilor în momentele importante. Ardelean fiind, gândesc mai încet. Și, până trec zilele, lunile sau anii care-mi sunt necesari ca să pricep substratul și să sesizez oportunitățile, ele s-au cam dus. Am încercat de câteva ori să negociez revenirea la o salvare anterioară, promițând că a doua oară mă prind mai repede, dar niciunul dintre prietenii imaginari n-a binevoit să-mi asculte ruga.

Din păcate, la fel de neinspirat m-am dovedit și în conjunctura care-mi putea schimba întreg viitorul. Clipa meu de glorie. Momentul în care am fost disident.

Dar s-o iau cu-nceputul. Mereu mi-au displăcut chestiile alea cu acțiuni pionierești și alte cele. Bine, cu uniforma n-aveam nimic, că m-a convins mama că mă bate de-mi sar capacele dacă nu vreau s-o port. Când am fost făcut pionier, într-a doua, am fost așa de dezinteresat emoționat, că nu i-am făcut niciun cadou elevului de-a patra care-mi era… nu mai știu cum se numea legătura aia între ăla care făcea și ăla care era făcut. Făcătură?

În fine. Din păcate, chinul nu s-a oprit acolo. Anual aveau loc alegeri pentru comandanți de grupă și de detașament. Și era un fel de rotație de cadre, în sensul că eram aceiași câțiva care ajungeam pe posturile astea. Prin vot democratic. Pe bune. Mânării am încercat să fac eu într-un an ca să nu mai fiu ales. Am arvunit sandviciurile mele pe vreo două săptămâni ca să iau voturi contra de la câțiva băieți, iar cu unele fete am rezolvat fiindcă am agresat o colegă care insista că vrea să mă voteze. Bine, mi-e un pic rușine cu episodul respectiv, dar scopul scuză mijloacele. De fapt, ca să fiu sincer, mi-e și mai rușine cu faptul că, după vreo două săptămâni, m-au prins mai multe colege la înghesuială și m-au bumbăcit un pic. Cu dragoste colegială, dar orișicât…

Anii au trecut și am ajuns la liceu. Fiind dat la 6 ani la școală, n-am făcut 14 ani în clasa a VIII-a. Pentru cei care nu știu, aceea era vârsta la care părăseai chestiile pionierești și treceai la lucruri mai serioase: UTC-ul. Adică Uniunea Tineretului Comunist. Și uite-așa, m-am trezit în clasa a IX-a, alături de alți nouă colegi, că trebuie să fim „botezați” în cultul cu pricina. Am fost împărțiți pe două ture: 6 în prima, 4 în a doua. Eu am fost selectat pentru cea dintâi, dar am avut grijă să ajung suficient de târziu la reuniune încât să fiu înlocuit cu unul dintre ceilalți patru. Uite-așa am rămas pentru a doua tură…

Acolo nu am mai avut cum s-o dau cotită. Deși am încercat. Toată ceremonia era o înscenare stupidă. Trei colegi cu state mai vechi în UTC formau un fel de prezidiu și puneau întrebări despre statutul utecistului. Care era prevăzut într-o broșurică identică celei ce privea statutul pionierului. Pe care ar fi trebuit să-l știu, deoarece am fost comandant de grupă, de detașament, precum am zis mai-nainte. Eu, senin „Nu știu.” ”Citește din broșură”, sunt îndemnat. Aș, ți-ai găsit cu catârul! „Am uitat-o acasă.” Diriginta mi-a dat o altă cărțulie din care, vrând-nevrând, am citit. Că nu puteam zice că m-a lovit brusc orbul găinii. A urmat apoi depunerea jurământului, cu mâna pe steag. Am ținut pânza doar cu două degete și n-am deschis gura. N-a contat, la final am fost felicitat ca alăturându-mă glorioasei armate de tineri responsabili ai statului nostru cu idealuri mărețe.

După o lună de la acest eveniment, tovarășul Nicolae Ceaușescu devenea istorie. M-am amuzat multă vreme spunând că a căzut din cauză că am fost făcut eu utecist. Că universul care, vezi bine, mă iubea atât de mult pe mine și doar pe mine, l-a pedepsit pentru ce-mi făcuse.

Au trecut, cred, fo’ doi sau trei ani până am cuplat ce tâmpenie făcusem, de fapt. Evident că eu n-am avut nimic împotriva sistemului. Pur și simplu, era o frondă tipic adolescentină, în sensul că nu voiam să fiu făcut ce erau toți ceilalți. La fel m-am comportat și imediat după evenimentele din decembrie când s-au făcut „primele alegeri democratice” de șef al clasei, iar eu am declarat că refuz să votez și refuz să fiu votat. Deci e clar că nu era decât un fel de văcar supărat pe sat. Revenind, abia atunci mi-am dat seama că gestul cu UTC-ul putea să-i coste scump pe părinții mei. Era de-ajuns să sufle cineva vorba că am făcut pe rebelul fără cauză și ar fi fost luați la-ntrebări. Sau mai rău. Luați și… gata. Pentru că s-ar fi presupus că atitudinea mea avea rădăcini în familie. Că văzusem sau auzisem eu ceva. Nu se lua în calcul că eram un adolescent cu mai multe coșuri decât creier, ce voia să facă pe Clint Eastwood, doar că fără cal, pușcă și carismă.

Mi-a luat însă și mai mult timp până să-mi dau seama că, deoarece lucrurile se petrecuseră în pragul căderii comunismului, aș fi putut trage ceva foloase de pe urma lor. Adică, na, să mă dau mare revoluționar în ’90, să iau și eu ceva – un certificat, o indemnizație, o scutire de ceva… Când colo, până m-am trezit, se terminase toată împărțeala, se-nchisese ghișeul, iar lapte și miere nu se mai dădeau nici pe cartelă.

Of… Nici disident n-am știut să fiu cum trebuie…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *