Când alegi să fii luptător, nu victimă

Se pot găsi nenumărate tipare mentale. Eu obișnuiesc să urmăresc două dintre ele – de fapt unul, cu două opțiuni. Una este cea de victimă, cealaltă de luptător. Unei victime îi vei putea oferi oricâte oportunități, mereu se va plânge că n-a primit și aia ori ailaltă, deci n-are noroc în viață, nu poate izbuti. Luptătorul, pe de altă parte, se va agăța de orice lucru, cât de mărunt, pentru a merge mai departe. Uneori, doar de propria ambiție, de iluziile sale. Indiferent de punctul de start, va trage cât va putea pentru a-și depăși condiția, nu se va complace în a aduce zece mii de argumente pentru a stârni mila celor din jur.

Mereu am admirat persoanele din a doua categorie. Povestea uneia dintre ele vreau să v-o relatez în rândurile de mai jos.

Omul meu s-a născut în perioada interbelică într-un sat din Munții Apuseni. Din cauza războiului, n-a ajuns să fie dat la școală decât pe la 9 ani. Cum la el în sat se puteau face doar cele 4 clase primare, ar fi trebuit ulterior să plece de acasă pentru a continua studiile. Tatăl s-a opus, întrucât avea nevoie de mână de lucru în gospodărie. Uite-așa au trecut vreo trei ani în care el a muncit ca să aducă bani acasă. În cele din urmă, cu complicitatea mamei, a reușit să se înscrie și să plece la școală în altă localitate, unde a urmat clasele 5-7. N-a mai apucat să se înscrie și la liceu, pentru că a fost chemat în armată.

A fost trimis tocmai la București și, după cum îmi spunea, abia când a ieșit din mica lui lume din munți și-a dat seama câte lucruri nu știa, cât de pocit vorbea și cât avea de tras dacă voia să depășească acea condiție la care fusese „condamnat” prin locul și mediul în care se născuse. Prin urmare, când recruții au fost întrebați care dintre ei ar vrea să facă o școală sanitară, a ieșit imediat în față. Un an de zile a fost detașat la Iași, unde a învățat pe rupte ca să recupereze tot ce nu știa și să învețe și o meserie. A urmat apoi încă un an de armată în care a aplicat ceea ce învățase.

Reîntors pe meleagurile natale, a căutat de lucru în reședința de județ, Alba Iulia. La spital, unde ar fi putut merge cu pregătirea din armată, nu erau locuri. Căutând de la o instituție la alta, a ajuns la Poștă, unde se făceau angajări și a fost admis. Evident, a pornit de jos. Dorința de a învăța nu-l părăsise însă, așa încât, după o vreme, s-a dus să se înscrie la liceu. Directorul i-a ascultat păsul și i-a spus că se poate înscrie la seral. Exista, totuși, o mică problemă: între timp, sistemul se schimbase, iar pentru a intra la liceu nu mai erau suficiente 7 clase, ci 8. Așa că omul meu a mers la o școală unde l-a convins pe director să-l lase să urmeze cursurile clasei a VIII-a. Vorbim deja, dacă ați făcut calculele, de un om ce trecuse de 20 de ani.

A terminat școala și a revenit pe drumul dorit: s-a înscris la liceu, la seral. Între timp, la serviciu, implicarea sa și rezultatele l-au ajutat să promoveze. Când a trecut în clasa a XI-a, tocmai se eliberase un post de diriginte poștal într-o localitate din Apuseni. Directorul Poștei i-a propus să meargă el, deoarece avea încredere că se va descurca.

„Și cu școala mea cum rămâne?” a-ntrebat omul.

S-a dus la liceu și a discutat cu directorul. Au găsit o soluție și, uite-așa, omul meu a mers în creierul munților, de unde venea periodic să mai dea niște teste, câte o teză… În cele din urmă, după vreo 5 sau 6 ani, a terminat și liceul. Ambițios, s-a gândit după o vreme să încerce și la facultate. S-a înscris la drept. Între timp însă, a găsit o persoană cu care și-a dorit să întemeieze o familie. Avea deja 30 de ani, a zis că era vremea. A lăsat facultatea, s-a-nsurat, a făcut copii și i-a ajutat să crească, să facă facultăți și să ajungă la casele lor.

A rămas, până în ultima clipă, cu regretul că n-a făcut și facultatea. În ziua de azi, i-ar fi fost ușor să o combine cu căsnicia. Dar el a trăit atunci. Și n-a stat să se plângă că lui nu i se dau șanse, în timp ce alții au totul la îndemână. Sau poate s-o fi plâns, în sinea lui, în vreo noapte petrecută în pădure, la tăiat de lemne, când el își dorea să meargă în clasa a V-a. Dar n-a vrut să se mulțumească cu statutul de victimă. A luptat să-și îndeplinească visurile, depășind obstacol după obstacol.

Pentru mine, asemenea oameni reprezintă modele.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *