Editura Tritonic, 2017, Colecţia Caşmir, 180 pag.
Când vine vorba despre Teodora Matei, am toate şansele să fiu subiectiv. Pe de o parte, colaborăm la scrierea unor cărţi. Pe de altă parte, citim la prima mână ce scrie celălalt, oferindu-i sfaturi, sugestii, încurajări şi corectând ici-colo, pe unde ni se pare că scârţâie. Mai mult, s-a întâmplat uneori să ne împărtăşim idei înainte ca ele să fie aşternute pe foaie. Prin urmare, chiar şi în afara textelor realizate în comun, se poate spune că în majoritatea scrierilor mele e prezentă un pic şi Teodora, la fel cum şi eu sunt în ale ei.
Şi atunci, evident, se naşte întrebarea: cum pot vorbi despre un text de-al ei?
Subiectiv, fireşte. Pentru că, de multe ori, cunosc substratul unor lucruri prezentate de ea în carte, văzându-le cu alţi ochi decât cititorul ocazional. Sau – cum e şi cazul romanului de faţă – am văzut prima versiune şi am recitit acum, la o distanţă de doi ani, varianta finală.