Sala de lectură

Băiatul stătea pe scaun…

Băiatul stătea pe scaun cu pixul în mână. Privea concentrat micul obiect cilindric cu pastă roşie, luptându-se cu sine însuşi, încercând să-şi stăpânească pulsaţiile spasmodice ale muşchilor, strângând puternic maxilarele, zbătându-se să-şi păstreze măcar ultimele urme de raţiune.
Gândurile obsedante îi tropăiau prin creier, izbind ritmic calota craniană.
„Eşti vinovat!” urlau ele.
Şi el le dădea dreptate, deşi ar fi vrut să le roage să nu mai urle, căci oricum le înţelegea mesajul.
„Eşti vinovat!”
Da, era vinovat. Din cauza lui se petrecuse totul. Idee stupidă. Auzi: să lansezi racheta în cosmos cu specialiştii în ea. Mai erau 10 zile până la lansarea oficială şi el se strecurase în rachetă, unde 20 de specialişti verificau de zor mecanismele.
„Eşti vinovat!”
Cu toate acestea nu era vina lui că nu aflase de faptul că dispozitivele care permiteau revenirea pe Terra nu fuseseră încă montate. El dorise doar să vadă ce se putea întâmpla dacă lansa racheta aşa, fără să fie gata totul.
„Eşti vinovat!”
Era într-adevăr vinovat şi, ca să-şi repare greşeala, a vrut să trimită totul înapoi. Nu era vina nici unui lucru de pe rachetă că plecaseră în cosmos. El a vrut să plece, nu ele. Aşa că acum le trimitea înapoi. Le punea în camera ecluză şi paf! în cinci secunde erau pe drum.
Întâi adormise toţi specialiştii cu ajutorul unui gaz aflat într-unul din recipientele navei şi îi trimisese înapoi, încercând astfel să-şi repare greşeala faţă de cele mai inteligente lucruri de la bord. Apoi aruncase scafandrele spaţiale, apoi tuburile de oxigen, apoi…
Băiatul privea pixul gândindu-se cu bucurie că în afară de acesta îi mai rămânea de trimis doar scaunul, eliberându-se de tot, scăpând de imensa lui vină.

Comentariile sunt închise.