„Crăciunul care nu a mai venit” de Anamaria Ionescu
Nu știu dacă fiecare generație are filmul ei. În ceea ce mă privește, am simțit că filmul generației mele a fost Liceenii, cu Ștefan Bănică jr. și Oana Sârbu – chiar dacă, la vremea apariției lui, încă nu intrasem la liceu. Viața specifică școlii românești era „de acolo”, preocupările, ideologia, atitudinea erau exact ce vedeam/trăiam.
N-am crezut că, treizeci de ani mai târziu, aveam să descopăr cartea generației mele. Una care ia în discuție viața unui adolescent de dinainte de 1990, o trece prin evenimentele din decembrie și o duce mai departe, în democrația noastră originală. Știu, s-au scris texte, au fost făcute filme a căror acțiune se învârtea în jurul subiectului. Totuși, în cazul meu, contactul pe care l-am avut cu unele dintre aceste creații a fost relativ sec, ca și cum aș fi asistat la un documentar, ori la ceva care – deși relata realitatea – nu rezona cu mine.
Ei bine, citind Crăciunul care nu a mai venit de Anamaria Ionescu am avut senzația că am dat de cartea cu pricina…
(continuarea articolului poate fi citită în nr. 82 din Helion Online)
Pe scriitoarea Anamaria Ionescu am cunoscut-o prin intermediul seriei polițiste Sergiu Manta. Mă rog, în ce măsură poate fi polițist un asasin de profesie. M-a incitat suficient de mult încât să fiu curios să încerc și scrierile ei anterioare, mainstream. Am testat apele cu volumul de debut, colecția de povestiri Camera obscură. Am concluzionat că autoarea știe să surprindă profunzimile trăirilor personajelor și are ochi pentru reperele care definesc viețile oamenilor.
