Ce-am citit în cuptorul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Marcus Aurelius – Gânduri către sine însuși

180

cum mi s-a părut: lectură fundamentală

traducere: Cristian BEJAN – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor:

Am citit memoriile lui Marcus Aurelius cândva, prin adolescență. Am rezonat cu ele. De fapt, am rezonat în general cu filozofia antică (fie ea chinezească, grecească, romană etc.), deoarece mi se părea că privea lucrurile la un nivel elementar, practic (pragmatic), integrat cursului natural al lucrurilor. Și, mai ales, pentru că-mi dădea impresia că încearcă să pună problema așa: „astea sunt faptele, ele nu sunt nici bune, nici rele, viața e așa cum e – contează cum alegi tu să re raportezi la ea, să te mulezi pe curgerea sa” .Adică un fel de a vedea lucrurile care se potrivea felului meu de a fi, de a interacționa cu lumea, cu viața. Cu filozofia mai recentă n-am avut o relație la fel de bună, pentru că adesea mi s-a părut genul de filozofie de dragul filozofiei, oarecum ruptă de aplicabilitatea practică – adică în loc să mă ajute să văd cum mă pot eu pune pe potriva realității, mai curând încearcă să-mi arate ce nașpa o ducem fiindcă realitatea e în felul cutare, nu altfel (o veșnică nemulțumire, o stare defetistă, depresivă, cu care nu am prea multe în comun).

Eram curios, totuși, cum voi găsi gândurile lui Marcus Aurelius la această vârstă. Și pot spune că le-am recepționat cel puțin la fel de profund. În ceea ce mă privește, e genul de carte de căpătâi, de învățătură la care să revin de fiecare dată când simt că vreau să mă „adap” din izvorul înțelepciunii, să învăț ce pot schimba la mine, la optica mea, pentru a mă adapta la provocările vieții.

HERGÉ – Tintin au pays des Soviets

1930

cum mi s-a părut: ok

serie: Les Aventures de Tintin (vol. 1)

voi mai citi cărți de acest autor: da

Tintin este trimis în URSS pentru a scrie un articol despre această țară. Pe tot parcursul călătoriei, o serie de indivizi încearcă să-i pună bețe-n roate, mergând până la tentative de asasinat. Dar nimic nu-l poate opri pe curajosul belgian. Și, când se pare că nu mai există nicio scăpare, credinciosul lui câine îl ajută.

Nici acum, la vârsta asta, nu reușesc să ajung pe aceeași lungime de undă cu Tintin. Dacă încerc să-l iau în serios, pot spune că intriga e cretinoidă. Dacă încerc să-l iau în glumă, așa cum o fac cu seria Asterix, pot spune că dispare toată tensiunea pe care încearcă s-o creeze cu momentele á la James Bond. Încerc s-o încadrez și în ceea ce însemnau desenele în general și benzile desenate în particular în prima jumătate a secolului XX. Erau o combinație de exotism, umor, ironie mușcătoare, pamflet, provocare, critică socio-politică. Dar faptul de a încerca să-mi creez alt orizont de așteptare nu înseamnă că rezonez cu albumul. Cred că acest număr nu l-am văzut în perioada comunistă, pentru că e foarte dur la adresa practicilor „socialismului luminos”. Și, din acest punct de vedere, e util pentru cei care încă mai visează cai verzi egalitariști pe pereți, fiindcă arată că paradisul de stânga n-a ajuns la putere pe aripi de îngerași și nici nu precupețea vreun efort pentru a vopsi gardul putred.

Asta e partea cu care am fost ok. Cu Tintin, din punctul de vedere al caracterului, nu prea (apropo, să vedeți acolo ADHD, ce ne plângem de vremurile actuale!). Situațiile deus ex machina sunt la fiecare două-trei pagini și sunt hilare, obositoare, enervante sau o combinație între ele. James Bond e mic copil pe lângă tânărul belgian.

Desenele oscilează între slab realizate și ok-ish (conform gusturilor mele), dar, din nou, încerc să le plasez în contextul epocii.

E greu. Și, chiar dacă reușesc, ajung apoi la întrebarea „de ce aș vrea să mai continui?” Îi voi mai da șanse, poate, la un moment dat, se va produce clic-ul necesar. Cu umorul britanic așa funcționează la mine. Poate va merge și cu cel belgian, la un moment dat.

Arkadi & Boris STRUGAȚKI – Melcul pe povârniș

1966/1968

cum mi s-a părut: a fost ok

traducere: Valerian STOIECSCU – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: destul de probabil

O colonie umană prizonieră a unei birocrații excesive, absurde, încearcă să exploateze pădurea de pe o planetă. O pădure unde se petrec fenomene fizice inexplicabile și unde coloniștii devin captivi într-un hățiș de evenimente și acțiuni călăuzite de o logică stranie, cărora nu le mai pot scăpa.

Am înțeles ce au încercat să ascundă frații Strugațki sub masca acestui SF. Și, privind din afară, am admirat atmosfera kafkiană a Administrației, tezaurul de mesaje și simboluri îngropat acolo. Le-am apreciat, tot „din afară”, imaginația în creionarea absurdului Pădurii. Dar… cam atât. La nivel subiectiv, cartea asta nu conține nimic din ceea ce caut eu la literatură – logică, o acțiune coerentă care mă ia din punctul A și mă duce în punctul B și alte chestiuni de genul ăsta. Kafka nu e my cup of tea. Absurdul, în general, nu este my cup of tea. Arta axată pe simboluri în dauna coerenței nu este my cup of tea. Știu, e specific fraților Strugațki să scrie în felul ăsta. Dar alte texte citite de la ei mi se pare că aveau (și) un fir coerent, o finalitate. Sau poate că le apreciam eu altfel pe vremea când eram mai apropiat de vremea comunismului. Nu știu. Citită acum, cartea asta nu e pentru mine. A fost doar o pierdere de vreme.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix légionnaire

anul apariției: 1967

serie: Astérix (vol. 10)

cum mi s-a părut: excepțională

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Obelix se îndrăgostește de frumoasa Falbala. Dar, când Asterix îl convinge în sfârșit să-i mărturisească iubirea, află că ea are deja pe cineva – iar acel cineva a fost luat cu forța în armata lui Cezar și dus să lupte în nordul Africii împotriva lui Scipio. Fără să mai stea pe gânduri, cei doi gali se înrolează în legiunea romană și pleacă să-l aducă înapoi pe iubitul tinerei.

Într-adevăr, ideea se inspiră din filmul în care Stan și Bran merg în Legiunea Străină. Dar ceea ce reușesc autorii aici e fabulos! Simplul fapt de a-l vedea pe masivul Obelix redus la stadiul de legumă în preajma Falbalei face toți bani. Vine apoi ideea de a-i vedea pe cei doi alăturându-se tocmai celor împotriva cărora luptă episod de episod. Birocrația latină căreia nu reușesc să-i facă față atunci când vor să se înroleze. Și… festinul: alături de ei se prezintă recruți din triburile goților, belgilor, ba chiar și un grec și un egiptean. Care vorbesc, fiecare, pre limba sa – da-da, scrisă cu caractere specifice pentru fiecare și care necesită prezența permanentă a unui translator, o găselniță ce condimentează perfect aventura (de exemplu, egpiteanul nu știe că se înrolează, el crede că se cazează la un han, iar gagurile rezultate de aici sunt superbe). Și, evident, deoarece Asterix și Obelix se grăbesc să ajung în Africa și să-și îndeplinească misiunea, se dovedesc nu doar recruți model, ci unii care fac totul pe repede înainte – instrucție, marșuri, depășind producția la hectar în așa hal, încât își aduc la exasperare superiorii, ba chiar rezolvă bătălia din nordul Africii. Iar finalul… oh, finalul e (din nou, la fel ca în episodul trecut) GE-NI-AL!

Philip K. DICK – Ubik

anul apariției: 1969

cum mi s-a părut: monumentală

traducere: Ștefan GHIDOVEANU – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Joe Chip lucrează la compania pe care Glen Runciter o conduce alături de soția lui decedată, aflată în semi-viață. Compania recrutează oameni capabili să blocheze puterile oamenilor dotați cu abilități psi. În timpul unei misiuni, Runciter este ucis, iar echipa condusă de Joe Chip asistă la fenomene stranii: obiectele din jurul lor par să regreseze temporal, deteriorându-se, iar unii dintre membri suferă o îmbătrânire accelerată, care le cauzează moartea. Speranța de a găsi o rezolvare la problemă stă într-un produs necunoscut, numit Ubik.

Îmi amintesc că, atunci când am citit-o prima oară (prin anii ’90), cartea m-a lăsat cu gura căscată. Răsturnarea de situație de la final mi s-a părut pur și simpli wow! Eram curios cum o voi vedea acum, când știam găselnița. Avea să-și piardă farmecul?

Nicidecum. Dimpotrivă, știind acel deznodământ, am putut urmărir cu mai multă atenție detaliile inserate de autor în carte, ajungând la concluzia că acesta este, de departe, cel mai coerent roman scris de PKD. Asta deși introduce suficienți jokeri în carte încât să nu-ți fie niciodată clar care realitate e cea adevărată, când se schimbă coordonatele, cine e păpușarul din spate, care sunt motivele lui și ce mișcare va face în continuare.

Peronajele sunt la fel de șablonarde ca în orice altă carte de PKD, construite fix după aceeași rețetă, cu același stil de viață și același gen de psihoze. Și apar, ca de obicei, elementele specifice majorității operelor autorului american: oameni cu puteri psihice, colonii spațiale, cineva care vrea să ia locul altcuiva etc. Dar, de data asta, PKD le mânuiește magistral pe toate și construiește un tot unitar. Dacă ar fi să recomand cuiva o singură carte a acestui autor, asta ar fi, fără niciun dubiu.

Kim Stanley ROBINSON – The Years of Rice and Salt

anul apariției: 2002

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

voi mai citi cărți de acest autor: da

O istorie alternativă a omenirii, care pornește de la premisa că ciuma neagră ar fi distrus 99% din populația Europei. Arabii și chinezii devin noile „motoare” ale dezvoltării civilizației umane, descoperind Lumea Nouă, stabilind imperii coloniale ș.a.m.d. Zece povestiri, urmărind, fiecare, o altă perioadă istorică, din vremea lui Timur Lenk, până în secolul XXI. Personajele principale se reîntâlnesc periodic în bardo, reîntrupându-se ulterior într-o altă epocă.

Kim Stanley Robinson știe să scrie despre subiecte care, în mod normal, e greu să fie tratate fără să (mă) plictisească. Și, dacă nu reușești să intri în povestea lui, chiar riști să te plictisească (cum am pățit eu la trilogia Marte). Dar, dacă ajungi să apreciezi ideea, ambiția proiectului, și să rezonezi cu povestea, atunci vei gusta faptul că ai citit ceva diferit.

Cartea de față m-a prins de la început (și mă face să mă-ntreb dacă, nu cumva, la trilogia Marte o fi fost de bai traducerea). Mi-a plăcut modul cum a imaginat Robinson că ar fi evoluat lucrurile în acel scenariu, șansa pe care ar fi primit-o amerindienii de a reprezenta ceva pe harta lumii odată intrați în contact cu restul civilizațiilor, influența indienilor prinși între cele două mari puteri (arabii și chinezii), felul cum anumite lucruri ar fi rămas neschimbate (căderea imperiilor coloniale, războiul mondial – chiar dacă desfășurate pe alte coordonate geografice, politice, economice, ideologice etc.), felul cum religiile ar fi ajuns, în cele din urmă, să lase loc (și) secularismului, iar diferitele categorii sociale și-ar fi câștige drepturile pe care le-au dobândit și pe cursul acesta temporal.

Robinson spune o poveste (de fapt, zece povești) în care arată că anumite puncte de inflexiune s-ar păstra, indiferent care civilizații ar fi ajuns să dicteze evoluția omenirii. Chiar dacă locul (și, uneori, timpul) diferă, omenirea, ca ansamblu, urmează niște direcții generale. Tușele particulare au frumusețea lor, logica lor, iar analiza modului în care fundamentalismul religios islamic și egalitarismul chinez ar fi putut să se influențeze reciproc pentru a ajunge la progres socio-politic mi-a plăcut.

Anamaria BORLAN – Incidentul Indira

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: a fost ok

voi mai citi cărți de acest autor: posibil

Un volum echilibrat, cu povestiri SF care tratează probleme precum dezastrele ecologice, mesajele din cosmos, bătăliile spațiale, explorarea altor planete.

Niciuna dintre povestiri nu mi s-a părut wow. Ideile sunt relativ comune, nu debordează de originalitate. Asta nu constituie o problemă pentru mine. Între o carte cu o idee genială, dar scrisă slab și una cu o idee tratată în n-șpe alte texte, dar scrisă decent, o prefer pe cea de-a doua. Da, dacă ideea genială e însoțită și de o scriitură decentă, ea o să-mi ia ochii.

Scriitura autoarei e în limitele rezonabilului. Și – iar aici vine partea interesantă – m-a adus în starea în care mă aduceau textele din revistele și romanele literaturii autohtone din anii ’60-’70. Adică o ușoară naivitate atât în susținerea ideilor de bază, cât și în creionarea personajelor și a dinamicii dintre ele – ba chiar și unele exprimări și alegeri stilistice ușor stângace, dialoguri gen Cireșarii etc. Dar toate acestea păstrate într-o limită care nu m-a făcut să zic „e o carte slabă”, ci mi-a permis să retrăiesc vibe-ul unui vintage SF. Știu, e o chestiune de nostalgie și e posibil ca unora să nu le atingă acea coardă, dar la mine a funcționat. Parcă țineam în mână o broșură din Clubul temerarilor, ori CPȘF. Sau un roman de la editura Tineretului.

Îi mulțumesc lui Dan Popescu pentru recomandare (și nu numai).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.