Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉
René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix et les Normands
anul apariției: 1966
serie: Astérix (vol. 9)
cum mi s-a părut: foarte bună
voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil
Goudurix, nepotul șefului tribului de gali neînfricați, este un adolescent teribilist care trăiește în Luteția. Pentru a-l transforma dintr-un pierde vară într-un tânăr responsabil, tatăl său îl trimite la rudele de la țară. Doar că, fix în timpul sejurului său acolo, nordicii se trezesc că vor să debarce pe coasta galeză pentru a învăța ce este frica, deoarece este singurul lucru necunoscut lor.
Viața anilor șaizeci este transpusă în decorul antic, cu paralelisme inteligent construite, ca de obicei (muzica oribilă a bardului pare, în urechile adolescentului petrecăreț, ceva frumos, modernist). Numele nordicilor se termină toate în „af”, ceea ce constituie un delicios prilej de confuzii – de câte ori este spus un cuvânt cu acel sufix, un nordic se trezește să răspundă, crezând că fusese chemat pe nume. Există și o superbă acțiune secundară care implică o patrulă romană și un legionar ce nu știe cum stau lucrurile cu galii neînfricați și e mai zelos decât ar fi sănătos pentru el. Una peste alta, o aventură superbă. Iar finalul e, ei bine, inedit. I-am scăzut o stea printre altele pentru că… of, asta e când știi ce se întâmplă în unele dintre aventurile viitoare! Pentru că modul de a vorbi al nordicilor nu e redat într-un stil aparte, așa cum va fi în alt număr al seriei. Știu, probabil că nu le venise ideea la vremea aceea, dar găsiseră ceva similar când au avut egipteni și goți. Așa că îmi permit să fiu pricinos.
Philip K. DICK – Visează androizii oi electrice?
anul apariției: 1968
cum mi s-a părut: fabuloasă
traducere: Ștefan GHIDOVEANU – cum mi s-a părut: decentă
voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil
Rick Deckard este un vânător de recompense ce are ca misiunea distrugerea androizilor evadați de pe coloniile marțiene și ajunși pe Pământ. Diferențierea celui mai recent model de un om adevărat se dovedește dificilă. Mai ales dacă acel om este un retardat, cum e cazul lui John Isidore. Locuitorii Pământului radioactiv visează să plece și ei pe coloniile spațiale. Statutul lor social este dat de capacitatea e a cumpăra un animal în carne și oase din puținele specii și exemplare care mai există. Dacă situația financiară nu permite o asemenea achiziție, atunci e bun și un surogat electric capabil să imite cât mai bine originalul. și reprezintă.
Când am citit-o prima oară, în urmă cu trei decenii, cartea m-a impresionat. Acum am găsit-o a fi abia o schiță cu idei fabuloase, dar care, per total, nu se ridică la un nivel deosebit. Însă, în imaginația mea, găurile au fost umplute cu elemente din Blade Runner și Blade Runner 2049, precum și din diverse cărți și filme care au fost influențate de acest roman. Și ce a mai crescut în mine în treizeci de ani din semințele plantate de prima lectură.
Pentru mintea mea, universul a devenit între timp suficient de complex față de scurta prezentare a unor idei fenomenale făcută de PKD în volum. De-aia-i dau cinci stele. Dacă ar fi fost să punctez doar cartea în ansamblul ei, ruptă de orice context, nu i-aș fi dat acum, la a doua lectură, decât două, maxim trei stele (între „mi s-a părut ok” și „mi-a plăcut”).
Cât se putea filozofa în jurul întrebării „visează androizii oi electrice?” (apropo, demențial titlu!). Cartea doar atinge asta. Ce intrigă se putea construi la un moment dat cu „realitatea paralelă” unde poliția era, de fapt, formată din androizi (mă mir că PKD nu a pedalat mai mult pe subiectul ăsta, era în elementul lui). Ce păcat că ideea vânătorului de recompense android s-a pierdut pe traseu! Sau povestea cu pisica electrică, dovedită a fi, de fapt, reală. Și ce păcat că abia a fost scrijelită crusta în legătură cu ce simt și vor androizii!
Într-adevăr, cartea e cam la fel de haotică precum ecranizarea Blade Runner. Probabil de-aia am apreciat mult mai mult noul film, 2049, care ia unele dintre firele acestea secundare uitate și le exploatează la potențialul lor. Nu trageți în mine, deși recunosc că, pentru vremea lui, BR a reprezentat un punct de cotitură din punct de vedere cinematografic, BR 2049 este, pentru mine, net superior calitativ. Primul film este, precum cartea, un amalgam de idei și simboluri minblowing, dar aruncate la grămadă, incoerent, haotic, în timp ce al doilea este un film care ia ideile și le exploatează, scoțând din ele o poveste – adică ceva mult mai pe placul meu.
C. J. CHERRYH – Port Eternity
anul apariției: 1982
serie: Age of Exploration (vol. 1)
cum mi s-a părut: nu mi-a plăcut
voi mai citi cărți de acest autor: s-ar putea s-o fac pentru a mă convinge dacă lipsa de compatibilitate a fost doar un accident, ori chiar nu vorbim aceeași limbă
O femeie bogată și iubitul ei călătoresc la bordul unui iaht spațial alături de servitorii lor – clone ce imită personaje din legendele arturiene. În timpul unui zbor, nava rămâne captivă în continuumul spațiotemporal și ajunge într-o dimensiune paralelă, unde întâlnește alte nave ce au avut parte de accidente similare. Creaturile de pe una dintre aceste nave încearcă să urce la bordul iahtului.
Îmi pare rău, dar am fost incompatibil cu această carte. Teoretic, cred că ar fi un fel de romantic thriller. Întreaga acțiune se concentrează doar pe relațiile dintre personaje, pe filozofii peste filozofii, în timp ce, undeva, planează spectrul terorii că niște ființe încearcă să forțeze intrarea în navă. Personal, partea de teroare nu mi s-a părut că e construită astfel încât să inducă o tensiune reală, să mă facă să dau paginile cu nerăbdare, tot mai temător la ce s-ar putea întâmpla. Probabil că asta a fost și din cauză că preocuparea principală a autoarei a constituit-o redarea relațiilor dintre ocupanții navei. Ceva extrem de plicticos pentru mine. Din cauza asta, nici măcar referințele la legendele arturiene (un element care, de obicei, mă atage) nu mi-au stârnit vreo reacție. O carte la fel de plicticoasă ca orice volum mainstream, unde nu se întâmplă nimic deosebit de viața de zi cu zi (drame personale, diverse trăiri, emoții, filozofeli de nemurirea sufletului bla-bla-bla).
Patrick ROTHFUSS – Numele vântului
anul apariției: 2007
serie: Cronicile Ucigașului-de-Regi: Ziua întâi
cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult
traducere: Graal Soft – cum mi s-a părut: slabă spre decentă
voi mai citi cărți de acest autor: încă nu sunt decis
Într-o localitate uitată de lume, sub înfățișarea banală a unui hangiu, stă ascuns Kvothe Ucigașul-de-Regi. Cel despre care s-au țesut atâtea legende, încât nimeni nu mai știe să deosebească adevărul de realitate. Dar Cronicarul are oportunitatea să-i scrie povestea, să prezinte cum a ajuns un copil, rămas orfan, să studieze magia, apoi să devină un magician extrem de puternic și unde l-a dus obsesia sa de a dezlega taine ce ar fi trebuit să rămână ascunse de ochii muritorilor de rând.
Cartea m-a dus cu gândul la Un vrăjitor din Terramare a Ursulei K. LeGuin. Evident, cu un alt nivel de complexitate și focalizându-se pe alte aspecte. M-a prins repede, mi-a plăcut foarte mult și adesea m-am trezit că voiam să citesc un pic mai mult decât porția zilnică – un indicator elocvent pentru cum mi se pare o carte. Un personaj complex, care-și povestește pățaniile în încercarea de a se demitiza. Un om ce trăiește doar între extremele „reușesc sau mor”, ceea ce-i permite ca fiecare reușită să-i deschidă porți către puteri la care oamenii obișnuiți pot spera doar după ani îndelungați de muncă asiduă, dar care face și ca fiecare cădere să fie una răsunătoare. O tipologie mesianică, dar privită oarecum dintr-o perspectivă opusă. Către final, mi s-a părut că ritmul a scăzut și cartea nu a mai reușit să-mi păstreze interesul la fel de viu, de unde și faptul că nu-i dau cinci stele. Personajul secundar feminin e interesant, misterios, dar mi s-a părut destul de schematic. Mi-a plăcut modul cum elementul de care e obsedat protagonistul crește de la nivelul unui banal basm către ceva de-a dreptul înspăimântător.
Deși mi-a plăcut mult, încă nu știu dacă voi dori să citesc și volumul al doilea sau nu.
Traducerea a fost inegală. Dacă în găsirea unor termeni potriviți care să redea muzicalitatea specifică unui fantasy lucrurile au fost mai mult decât ok, în ceea ce privește timpurile a ieșit un haos (perfectul simplu, perfectul compus, mai mult ca perfectul și prezentul s-au amestecat fără nicio regulă). Și au existat unele expresii la care a trebuit să mă gândesc cum ar fi sunat în engleză ca să le înțeleg sensul real. Dar, per total, minusurile traducerii nu au afectat (în cazul meu) plăcerea lecturii.
Anamaria IONESCU & Radu COSTESCU – Al punto
anul apariției: 2022
cum mi s-a părut: mi-a plăcut
voi mai citi cărți de acest autor: da
Un chef român, emigrat în Spania împreună cu sora lui, este găsit ucis. Principalul suspect este un fost colaborator al său, un ins care, pe vremea când trăia în România, fusese implicat într-o organizație moldovenească de spălare de bani și făcuse pușcărie pentru asta. Cazul este dificil, iar polițistul spaniol desemnat să ancheteze crima are nevoie de un colaborator român care să-i furnizeze informații privind atât trecutul victimei, cât și al presupusului asasin.
Romanul a reprezentat o încercare destul de dificilă pentru mine, din două motive personale. În primul rând, acțiunea se petrece în Spania și am avut adesea de-a face cu dialoguri sau măcar cuvinte și expresii într-o limbă care, pentru mine, are sonorități extrem de neplăcute. Știu, sunt un ciudat, pentru mine spaniola și portugheza sună de parcă ar chinui aparatul fono-articulator (și, implicit, urechile mele), în timp ce limbile nordice îmi încântă auzul. Asta e! În al doilea rând, e genul de text cu ADHD, adică acțiunea stă o pagină la un personaj, apoi sare pentru două pagini la altul, iar mai stă o pagină la un al treilea și tot așa. E la foc automat, iar asta necesită, din partea mea, un efort mare (sunt ardelean, la mine lucrurile se petrec lent, trebuie să-și ia timp să se dezvolte, să explice pe îndelete etc.). Evident, cele spuse mai sus nu reprezintă minusuri ale cărții, ci doar elemente care mi-au făcut mai dificilă relaționarea cu ea.
Din punct de vedere al intrigii polițiste, mi se pare că autorii au dus frumos lucrurile în direcția dorită. Acțiunea nu e simplistă, ci are substraturi – cum mi se pare că e normal la o carte polițistă, că doar nu facem integrame, ca să înțeleagă oricine ce și cum. Trebuie un pic să-ți storci mintea, să fii atent la detalii, să urmărești fiecare fir, apoi să te duci pe ramificațiile lui și, la final, să pui toate piesele de puzzle la un loc. Aici, opinia mea este că autorii au făcut treabă bună, deși mi se pare că la unele faze „au păcălit cititorul”, în sensul că sunt niște elemente care, la cum a decurs povestea, ar fi fost normal să fie menționate mai repede, dar ei le-au ținut ascunse până la final, ca nu cumva să dea prea multe indicii, iar cititorul să se prindă. Cred că acolo ar fi putut să mai meșterească un pic, pentru a vedea cum să le insereze atunci când era normal să apară, dar să le cosmetizeze astfel încât să nu fie evidente. Și încă un lucru: în momentul când, spre finalul cărții, lucrurile încep brusc să fie prezentate și din perspectiva unui personaj care, până atunci, nu apăruse în prim plan, devine prea clar ce și cum, se strică mecanismul construit cu migală până atunci. Că e cam clar de ce a fost introdusă brusc perspectiva individului respectiv, nu mai e mister. Dar, una peste alta, impresia cu care am rămas a fost cea de intrigă solidă, complexă și bună pentru un roman polițist. Mi-a plăcut și epilogul, lasă loc pentru o continuare naturală, dar mesajul primit de polițistul român, care precede epilogul, sunt de părere că putea să lipsească. Face notă disordantă cu atmosfera din restul cărții și consider că duce la anumite erori de logică (când știi că e cineva pe urmele tale și te va căuta și-n gaură de șarpe, nu dai nimănui informații despre locul unde te afli).
Din păcate, sunt și elemente care consider că trag cartea în jos. Există pasaje unde perfectul simplu, perfectul compus, prezentul și mai mult ca perfectul se amestecă într-un talmeș-balmeș teribil. Apoi, există pasaje unde n-am înțeles ce au vrut să spună autorii. Unele expresii dau impresia că au fost scrise într-un fel, apoi au fost corectate și, în versiunea finală, a rămas o combinație între cele două care nu are sens în limba română. Nu e ceva sistematic în carte, dar nici nu apare doar o dată sau de două ori, ca să pot trece cu vederea.
Poate cel mai deranjant element al cărții l-a constituit faptul că toate personajele vorbesc la fel. Indiferent că sunt de loc din Breaza, București, Chișinău, Castelldefels, că sunt oameni de 30, ori de 50 de ani, toată lumea folosește un limbaj de cartier bucureștean. Mai mult, până și în pasajele pe care le descriu la persoana a treia, autorii nu folosesc româna literară, ci româna de cartier bucureștean. Și, dacă a avea unu-două personaje care vorbesc așa dă culoare unui text, când toată lumea (inclusiv autorii) vorbește astfel, impresia mea este că am de-a face cu o carte de băieți de cartier, scrisă (doar) pentru băieți de cartier. Adică cine nu e băiat de cartier (bucureștean) nu face parte din publicul țintă al romanului. Și atunci… voi căuta cărți care simt că mi se adresează și mie.
În plus, toate personajele au trecut în viață prin chestii nașpa, care le face să fie blazate / deprimate / cinice și să aibă o viziune negativistă asupra vieții. Ceea ce nu e deloc realist. Da, unii oameni sunt așa. Alții au avut vieți mai ușoare. Alții sunt genul cărora li se fâlfâie, indiferent ce li se întâmplă. Unii visează mereu la cai verzi pe pereți. Alții au trecut prin chestii nașpa, dar și-au păstrat o viziune optimistă ș.a.m.d. Sunt o sumedenie de tipologii, iar prezentarea lor dă culoare și senzație de realism. În roman, însă, e prezentă una singură, copiată la indigo de la un personaj la altul.
În concluzie, ca lectură polițistă, acest roman a fost agreabil. Din păcate, pentru mine lucrurile se reduc la atât, din motivele expuse mai sus.