Ce-am citit în florarul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch

anul apariției: 1965

cum mi s-a părut: fabuloasă

traducere: Mircea ȘTEFANCU – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Doar anumite regiuni ale Terrei mai pot fi locuite, iar oamenii se refugiază adesea în lumea unor păpuși unde pot trăi ce experiențe doresc – totul cu ajutorul drogului Dul-C. După o călătorie în Proxima Centauri, Palmer Eldritch revine cu un drog nou, Ale-G, care oferă o experiență cu totul diferită. Consumatorilor lui li se deschide un univers întreg, unde pot modifica orice doresc, inclusiv trecutul. Dar oare ei sunt zeii acelor lumi, sau există un singur Dumnezeu, în persoana lui Palmer Eldritch?

În romanul de față, PKD folosește idei testate în diverse moduri în romanele anterioare, rafinându-le și exploatându-le la maximul potențialului lor. Și, mai mult de atât, autorul reușește să țină în mână firele narative, conducându-le către un final coerent. Ideea drogului ce permite imersarea în lumea unui cuplu de păpuși m-a amuzat (m-a dus cu gândul la Barbie și Ken), dar mi s-a și părut superb realizată. Există o serie de extra-opțiuni, pe care, cumpărându-le, experiența imersării este mai plină de semnificații, iar bărbații și femeile pot să-și trăiască în acea lume fanteziile altfel fade (sau, uneori, interzise) în lumea reală. Precogii, personaje preferate în opera lui PKD, sunt prezenți și aici. Colonizarea planetei Marte mi-a amintit și de Clanurile de pe Alpha, dar și de Cronicile marțiene ale lui Ray Bradbury. Iar lumea accesată prin intermediul drogului Ale-G este una cu adevărat fabuloasă prin perspectiva posibilităților deschise (plus ideea celor trei stigmate capabile să ridice semne de întrebare în legătură cu ce este real și ce este o extensie a lui Palmer Eldritch).

În ziua de azi, un autor ar fi scris, cu siguranță, o serie întreagă, exploatând la maxim potențialul ideilor incluse în carte. Dar, poate, asta ar fi dus la o diluare a unei esențe atât de tari și de fascinante.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix chez les Bretons

anul apariției: 1966

serie: Astérix (vol. 8)

cum mi s-a părut: excelentă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Și în Britania se află un sat nesupus. Atâta doar că nu are nicio poțiune magică și, când romani se decid să treacă la un atac decisiv, șansele să reziste sunt mici. Așa că e trimis un sol la galii nesupuși, care-i aduce pe Asterix și Obelix, împreună cu un butoi cu poțiune. Iar acesta se pierde în Londinium, în timpul unei razii romane…

Un început care pare o copie a poveștii, amplasată pe alte meleaguri. Dar asta durează puțin. Odată ce Asterix și Obelix pornesc spre Britania, începe demența. Întâlnirea fabuloasă cu pirații. Apoi întâlnirea galilor cu cultura britanică și un umor spumos atât cu privire la stereotipiile legate de britanici, cât și la diferențele francezi-englezi. Nimic nu e ratat, nici măcat jocul de rugby, unde autorii dovedesc că deja știu să lege între ele fire aparent disparate ale poveștii. O urmărire plină de haz prin Londinium, cu romanii pe urmele galilor nesupuși. Și cu niște Beatleși avant la lettre. Plus o rezolvare finală atât amuzantă, cât și plină de forță. Ca să nu mai zic de o superbă poantă construită în jurul ceaiului. Goscinny și Uderzo cu motoarele turate la maxim.

Jean M. AUEL – The Valley of the Horses

anul apariției: 1982

serie: Earth’s Children (vol. 2)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Alungată din clanul Ursului de Peșteră, Ayla este nevoită să supraviețuiască singură nu doar pentru câteva luni, ci pe durata câtorva ani. Plecat într-o călătorie alături de fratele său, Jondalar – un idol al femeilor pe oriunde ajunge – ajunge să fie salvat de Ayla și învață să treacă peste ideile sale preconcepute. În schimb, o învață tot ceea ce  cunosc Ceilalți și îi face diferiți de capetele turtite.

Mai bine de jumătate din carte am avut sentimente amestecate. Capitolele dedicate Aylei m-au captivat la fel de mult precum a făcut-o primul volum, în timp ce cu acelea dedicate lui Jondalar am avut adesea sentimentul că lucrurile nu sunt chiar așa de bine puse laolaltă. Iar faza cu toate femeile care cădeau pe spate în fața lui Jondalar cel cu părul blond, ochi albaștri, corp atletic, maniere de invidiat și o sculă imensă – ei bine, asta m-a iritat teribil. Serios, altceva nu s-a putut găsi? Ca să nu mai zic că tipul era un adevărat manual de Kama Sutra.

Trecând peste astea, lucrurile au fost ok. Am acceptat și descoperirile pe-repede-înainte  făcute de un om primitiv (îmblânzirea cailor, descoperirea unor unele și tehnici de vânătoare revoluționare, precum și a modului de face focul folosind amnarul și cremenea), considerându-le o prezentare generică a evoluției omenirii. Am înghițit un pic mai greu capacitatea analitică a acelor primitivi în situații în care mai plauzibil mi s-ar fi părut să ia lucrurile ca fiind voință divină și atât. Dar am adorat construcția evoluției personajului Ayla, realizată magistral, în opinia mea.

Pe alocuri, romanul atinge și depășește primul volum. Dar, per total, nu mi s-a părut că reușește să creeze acea magie care să mă determine să înghit pe nemestecate povestea, închizând ochii la unele inadvertențe. Însă rămâne în siajul primei cărți și mă face să vreau să citesc mai departe seria, ceea ce e de bine.

Andy WEIR – Artemis

anul apariției: 2017

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Mihai-Dan PAVELESCU – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: da

În primul și singurul oraș selenar, Artemis, Jazz este o tânără ce se ocupă cu operațiuni mărunte de contrabandă. Asta o ajută să-și plătească facturile și datoriile. Apoi i se oferă ocazia unei afaceri pe bani grei. Foarte grei. E nevoie doar să realizeze un sabotaj. Dar lucrurile nu merg în totalitate cum ar trebui, iar tânăra se trezește prinsă într-o conspirație mafiotă unde are doar două șanse: să fie lichidată, sau să riște să fie expulzată de pe Lună.

E prima carte de Andy Weir pe care o citesc, deși auzisem de bine despre Marțianul și Proiectul Hail Mary de la persoane ale căror opinii în materie de cărți le iau în seamă. Mi-a plăcut. Mult. E plină de pasaje științifice. Ceea ce a fost delicios pentru mine. Și are un protagonist șarmant. M-a dus cu gândul la cărțile citite în adolescență – adică e relativ simpluță, fără pretenții foarte mari și un pic cam prea cinematografică pe alocuri. Dar are atuurile ei, e catchy – adică a avut ce-i trebuie ca să-mi placă și să mă convingă să mai citesc și alte cărți ale autorului.

Cristian VICOL – Anotimpul țânțarilor

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: da

Un volum de povestiri – unele mainstream, altele fantastice. Sau, cum spune autorul, povestiri pulp-fiction.

Cunoșteam cum scrie Cristi Vicol din primul său volum, Sfârșitul inocenței, dar și din unele proze citite în diverse publicații online. A avut unele proze care mi-au plăcut chiar mult, altele așa și așa.

Volumul de față mi s-a părut unul echilibrat. Șapte texte de factură aproximativ egală, scrise cu un stil direct, chiar dur pe alocuri, din care mi s-a părut că răzbat, pe de o parte, o stare de revoltă (un fel de „rebel fără cauză”) și, pe de altă parte, o ușoară nostalgie, melancolie. Unele povestiri le-am mai citit anterior și au fost plăcute și la a doua lectură, ceea ce e de bine. Mi-aș dori ca autorul să rămână în zona F-ului (că nu e SF ceea ce scrie, ci F, elementul științific lipsește), nu să-l abandoneze pentru mainstream, pentru că știe să creeze povești interesante. Ultima din volum, A patra pecete, mi se pare că ar putea fi dezvoltată într-o lume ce se pretează unei serii de romane, unor benzi desenate, jocuri pe calculator, unui serial TV.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *