Ce-am citit în făurarul lui 2022

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Jucătorii de pe Titan

anul apariției: 1963

cum mi s-a părut: foarte bună

traducere: Cristina GHIDOVEANU și Ștefan GHIDOVEANU – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Oamenii sunt prinși într-un joc unde își dispută proprietățile de pe Pământ, de parcă ar juca un Monopoly planetar. Jocul se numește Cacealmaua și a fost importat de la titanieni, care supraveghează ca acesta să se desfășoare corect. O proprietate câștigată poate aduce un partener nou de viață și, cine știe, norocul unei sarcini pe un Pământ unde natalitatea a scăzut alarmant. Totuși, oamenii cu puteri telepatice, precognitive și psihokinetice par prinși într-o rețea care ar putea să însemne sfârșitul omenirii, sau, dimpotrivă, eliberarea de sub jugul titanienilor.

Philip K. Dick se joacă, în acest roman, cu ce știe el mai bine: oamenii afectați de droguri ce le modifică simțul realității. Și o face magistral într-o carte ale cărei repere se schimbă la fiecare câteva zeci de pagini, dar care, în final, se dovedesc a respecta o logică internă, Autorului îi reușește de minune jocul de-a „uite realitatea, nu e realitatea”, condimentând-o cu pasiunea lui pentru persoane cu puteri paranormale. Când am citit prima dată cartea, cu mult timp în urmă, știu că mi-a plăcut, chiar dacă n-am fost în totalitate pe aceeași lungime de undă cu finalul. De data asta, lucrurile au făcut clic și la deznodământ, iar experiența a fost una încântătoare.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Le tour de Gaule d’Astérix

anul apariției: 1965

serie: Astérix (vol. 5)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Un înalt funcționar roman vrea să izoleze satul gal care s-a dovedit, până acum, de necucerit. Asterix și Obelix pun pariu cu el nu numai că vor scăpa din încercuire, dar că vor face un tur al Galiei și vor aduce înapoi suveniruri specifice din diverse zone, pentru a demonstra că nimeni nu poate sta în calea lor.

Ideea acestui volum le permite autorilor să prezinte localități antice din Galia, corelându-le cu echivalentul lor actual și cu diverse stereotipii legate de zonele respective – alimente, băuturi, stil de a vorbi și de a se comporta al locuitorilor etc. Chiar dacă e plăcut și are momentele sale, scenariul nu iese nicio clipă din zona lui „să prezentăm Galia cu ajutorul lui Asterix și Obelix”. Adică e un ghid interesant, amuzant, dar cam acolo se oprește performanța acestui album de bandă desenată. Și da, apare Idefix, micuțul cățel care va deveni nedespărțit de Obelix. Dar, cum niciodată n-am fost fanul acestui cățel (nu știu de ce), nu m-a impresionat evenimentul. 🙂

Michael MOORCOCK – The End of All Songs

anul apariției: 1976

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

serie: The Dancers at the End of Time (vol. 3)

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Jherek și Amelia Underwood rămân captivi în Devonian. Acolo primesc vizita unor călători temporali care par să vină de pe o altă linie temporală și care-i ajută să ajungă înapoi în viitor. Un viitor în care află că sfârșitul timpului e accelerat de faptul că oamenii din timpul lui Jherek consumă întreaga energie a universului pentru „puterile” lor prin care modelează materia, spațiul și timpul după bunul plac. Dar mai află ceva: că e posibil ca sfârșitul timpului să nu fie un capăt de drum.

O carte în care Moorcock încearcă să dezvolte conceptele prezentate în precedentele volume,  legându-le într-un tot unitar, oferind o imagine de ansamblu mai complexă, fără însă a renunța la punctele forte ale seriei. Am apreciat în continuare umorul, care reușește să fie extrem de natural și proaspăt, fără a duce textul în ridicol, combinându-se cu probleme profunde de moralitate. O serie care a constituit o surpriză foarte plăcută, cu un stil atipic pentru lecturile mele.

Richard K. MORGAN – Carbon modificat

anul apariției: 2002

serie: Takeshi Kovacs (vol. 1)

cum mi s-a părut: excepțională

traducere: Petru IAMANDI – cum mi s-a părut: decentă spre bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Agentul special Takeshi Kovacs este reîntrupat în corpul unui polițist ce ispășește o pedeapsă pentru fapte de corupție. Cel care l-a reîntrupat este un matus ce dorește să afle cine și de ce l-a ucis. Kovacs se trezește prins într-o rețea de matusi ce-și schimbă corpurile după bunul plac, inteligențe artificiale, interlopi care controlează piața trupurilor și industria sexuală reală sau virtuală, pecum și polițiști ce se străduiesc să păstreze ordinea într-o lume unde absolut orice este posibil dacă ai suficienți bani și influență.

O lume stranie, cu concepte interesante, frumos mânuite de autor. Și multă imaginație, adică un lucru cu care m-a cucerit, chiar dacă aveam de-a face cu o carte cam prea dură și întunecată pe gustul meu. Spre final, mi se pare că unele fire au fost rezolvate un pic prea ușor față de cum construise autorul până atunci limitările lumii, dar le-am „digerat în context”, ca să zic așa. O surpriză plăcută de la o carte pe care am ezitat mult până s-o citesc, dar nu regret că am făcut-o până la urmă.

Irina LAZĂR – Subliniază-mă cu roșu

anul apariției: 2019

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: da

Cu Irina Lazăr am purtat multe discuții pe marginea poeziei, în general, și a versurilor ei, în particular. Principalul subiect a fost acela al incapacității mele de a înțelege mare parte a formelor poetice (mai ales moderne) vs. faptul că poezia nu e ceva ce trebuie înțeles la nivel rațional, ci simțit. Posibil să vorbim despre același lucru, dar să-l denumim diferit, posibil să nu fie așa. Cert este că eu nu prea rezonez la versuri, iar dacă mai sunt combinate și cu reprezentări întunecate, dure, viscerale ori din zona asta, cu siguranță că mă pierd.

Volumul vorbește, preponderent, despre relații – trecute, prezente, viitoare, idealizate, stereotipe, căzute în rutină, ori, dimpotrivă, aflate la primele văpăi. Există câteva linii prezente în majoritatea poeziilor din carte, una dintre ele fiind încercarea de a vedea ce rămâne din noi, din trăirile noastre, după ce dăm la o parte tot ce am adăugat în încercarea de a deveni, de a ne construi un „eu”, o personalitate, un trecut, un viitor proiectat, adesea idealizat.

Am reușit să înțeleg cam un sfert dintre poezii, restul rămânând opace pentru mine (cu excepția faptul că am sesizat acele „linii directoare”). Dintre cele pe care le-am înțeles, unele mi-au și plăcut – un exemplu fiind Paradox:

Nu sunt decât o sumă a înstrăinărilor tale

Nu ești decât un ansamblu de nevăzute mișcări

Cine ești tu

Cine sunt eu

Paradoxul lui fermi își face de cap.

Cel mai corect ar fi să spun că, pentru mine, volumul e undeva între „ok” și „mi-a plăcut” – și asta n-are legătură cu calitatea lui, ci cu cât sunt eu capabil să înțeleg din poezie. Dar am rotunjit în sus, pentru tot efortul autoarei de a mă face să pricep, cât de cât, poezia (mai ales modernă). 🙂

Christopher PAOLINI – Călători pe o mare de stele

anul apariției: 2020

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Elena MACOVICIUC – cum mi s-a părut: decentă spre bună

voi mai citi cărți de acest autor: cu siguranță

În timpul unei misiuni, Kira Navarez descoperă un artefact extraterestru cu care intră în simbioză. Asta declanșează o ofensivă a unei specii extraterestre, Meduzele, care vor atât să captureze artefactul, cât și să extermine omenirea. Apoi apar Coșmarurile, dornice să distrugă ambele specii. Iar Kira descoperă tot mai multe despre costumul care a devenit parte din ea și care-i permite să acceseze cunoștințe și „puteri” ale unei civilizații demult dispărute.

Am avut emoții înainte să mă apuc de carte. Mi-a plăcut mult seria Eragon, unde mi s-a părut că a creat un fantasy foarte reușit. Dar romanul de față este un SF – pe alocuri cu accente hard-SF. Un prieten bun, cu care împărtășesc gusturi comune pe anumite tipuri de cărți, mi-a recomandat-o spunând că lui i s-a părut că a făcut o treabă reușită. Așa că am riscat. Și nu regret.

Cartea e lungă, dar nicio clipă nu m-a plictisit. Ba chiar așteptam să vină ziua următoare ca să mai citesc. La fel ca în Eragon, își ia tot timpul necesar pentru a creiona decorul, pentru a devoala pas cu pas universul imaginat. Adică ceea ce mie îmi place la nebunie, mai ales dacă autorul are imaginație. Și, când introduce specii extraterestre pe care știe să le construiască, deja m-a cucerit. Asta m-a făcut să savurez inclusiv momentele care aduc cu filmele de categoria B (și care, în loc să mă facă să strâmb din nas, mi-au trezit nostalgii).

Și mi s-a părut genial modul cum a reușit să scrie un roman SF de o mie de pagini, scriind, de fapt, un… fantasy în spațiu. Adică are toate caracteristicile: eroul care pornește de la un nimeni și ajunge un zeu atotputernic, lumi create frumos, Eroi (cu majusculă) cu aură legendară, artefacte cu puteri uriașe, tehnologii în loc de magie etc. Dar e SF. Iar modul cum eroina ajunge de la o victimă la cea de ființă atotputernică – lucru care-mi plăcea la van Vogt, doar că el o făcea în câteva zeci de pagini, ceea ce părea neverosimil – l-am găsit veridic și delicios. Paolini are răbdare să construiască totul și să mă determine pe mine să zic: „Da, e credibil.”

În concluzie, jos pălăria! A fost o carte pe gustul meu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *