Ce-am citit în undrea lui 2021

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Timpul dezarticulat

anul apariției: 1959

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

traducere: Mihail MOROIUcum mi s-a părut: decentă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Ragle Gumm este vedetă – cel mai bun dintre participanții la concursul „Unde-l găsim mâine pe omulețul verde?” Totuși, unele întâmplări stranii din viața lui îl pun pe gânduri: anumite obiecte dispar brusc, lăsând în urmă bilețele pe care se află denumirea lor; oamenii din jur se comportă ca și cum li s-ar fi format reflexe pe baza unei alte configurații a locurilor unde se află; există persoane aparent celebre, dar despre care n-a auzit niciodată. Și, cel mai straniu, nu-i este permis să treacă dincolo de o anumită limită aflată în afara orașului. Se pare că ar fi cel mai important om din lume, dar că el nu trebuie să știe asta.

Mi-a plăcut la prima lectură, acum mulți, mulți ani. Mai ales răsturnarea de situație de la final. Deși știam ce se întâmplă, mi-a plăcut și acum. Destul de subțire în ceea ce privește conținutul, motivațiile și jocul scenic al personajelor, e condusă rezonabil de autor către revelația finală. Are farmecul ei și, citind-o în contextul scrierilor acelor ani, consider că „are cu ce”.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Astérix și goții

anul apariției: 1963

serie: Astérix (vol. 3)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Liana MIHAILOVICI – cum mi s-a părut: decentă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Dornici să cucerească Galia și întreg Imperiul roman, goții răpesc cel mai bun druid – evident, Panoramix. Asterix și Obelix merg să-l salveze și să facă în așa fel încât goții să nu mai invadeze Galia pentru multă vreme.

Desenele sunt tot bune calitativ. Intriga e tot relativ liniară și urmărește o pistă deja folosită (răpirea lui Panoramix), dar apar tot mai multe elemente de geniu în ceea ce privește umorul – în bulele corespunzătoare dialogurilor goțiilor, caracterele sunt scrise cu fontul specific, gotic, pentru a sugera că e o altă limbă, neînțeleasă de restul personajelor (inclusiv înjurăturile sunt reprezentate prin simboluri mai colțuroase și austere); la graniță e un întreg joc de cuvinte cu privire la cine pe cine poate invada; e savuros anacronismul cartofilor în Europa – mai ales că sunt prăjiți; etc.

Michael MOORCOCK – An Alien Heat

anul apariției: 1972

serie: The Dancers at the End of Time (#1)

cum mi s-a părut: fabuloasă

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Mai e circa un mileniu până la sfârșitul timpului. Asta descoperă omenirea dintr-un viitor aflat peste un milion de an. O omenire ce posedă bănci de energie cu ajutorul cărora poate crea orice – de la obiecte și forme de relief la ființe vii. Totul e un joc, o sursă de amuzament – chiar și dramele, fărădelegile. Fiecare om are colecții imense cu obiecte și ființe aduse de pe alte planete, ori din trecutul omenirii. Și unul dintre ei se îndrăgostește de o femeie din Anglia victoriană, fiind dispus chiar să călătorească după ea în acel timp, ale cărui limitări și legi îi rămân de neînțeles.

Moorcock nu e primul autor la care întâlnesc această ușurință de a se juca, de a jongla cu idei și personaje ce transcend umanitatea așa cum era ea văzută în anii ’70. Pentru un cititor ca mine, la care firul logic și rigurozitatea sunt esențiale în aprecierea unei opere literare, misiunea unui asemenea scriitor e dificilă. Dar Moorcock se achită de ea atât de bine, încât l-am savurat în totalitate. Episodul călătoriei în secolul al XIX-lea, incapacitatea personajului din viitor de a înțelege ce pățește acolo, că nu e vorba despre un joc, ci despre tragismul vieții, mi s-a părut fabulos (probabil că aici a rezonat din plin cu viziunea mea asupra vieții). Din fericire, cartea pe care o am conține toate volumele din trilogie, așa încât voi trece cât de curând la al doilea.

Robin HOBB – Corabia nebună

anul apariției: 1999

serie: Corăbiile însuflețite (vol. 2)

cum mi s-a părut: excepțională

traducere: Ana-Veronica MIRCEA – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Kennit scapă cu viață după atacul șarpelui-de-mare și vrea să utilizeze corabia vie Vivacia pentru a deveni rege al piraților. Pierderea corăbiei înseamnă distrugerea familiei Vestrit, care încearcă s-o recupereze printr-un gest disperat: să repare corabia nebună Paragon – eșuată, oarbă, pe țărm, ducând cu ea povestea îngrozitoare a echipajului pe care l-ar fi ucis, demult – și să pornească la bordul ei într-o aventură căreia aproape nimeni nu-i dă sorți de izbândă. Între timp, pentru Negustorii Vechi din Bingtown vin vremuri grele – Satrapul vrea să devină stăpânul absolut al comerțului lor.

Scriitoarea asta mi se pare excepțională. Mă face să dau pagină după pagină, să mă delectez cu lumile pe care le construiește cu răbdare, cu poveștile de viață ale unor personaje extrem de veridice. Ritmul lent e delicios și dureros în același timp, fiecare pas adăugând o nouă piesă într-un tablou care, la final, îmi apare asemenea unei capodopere.

Boris VELIMIROVICI – Colivia sufletelor

anul apariției: 2018

serie: Colivia (vol. 1)

cum mi s-a părut: ok

voi mai citi cărți de acest autor: nu știu, nu m-a convins

Omenirea intră în contact cu o specie extraterestră care are forma unor cristale. Aceasta ia în stăpânire trupurile oamenilor, amenințând să elimine din univers umanitatea măcinată de lupte politice.

Ce mi-a plăcut: premisa, care face trimitere la o Geneză reinterpretată, conflictul oameni-cristale, călătoriile spațiale folosind multiversul, ideea călătoriei temporale, desenele (retro, dar frumos realizate, conform gusturilor mele).

Ce nu mi-a plăcut: totul e pe repede înainte; nu există construcție a personajelor, care au un rol strict utilitar – prin urmare nu m-am identificat cu niciunul dintre ele, ca să-mi pese ce i se întâmplă; nu există descrieri ale cadrului acțiunii, ci doar inserarea unor infodumpuri care să lămurească unu-două lucruri și atât – fiind genul care adoră descrierile, îmi place ca autorul să mă poarte prin lumile construite de el, n-am avut în ce să intru, ci m-am uitat ca la niște titluri de știri; nu există momente în care să se construiască tensiunea, să ducă lucrurile spre un punct culminant, ci autorul prezintă strict momentul critic, în câteva paragrafe și merge mai departe, spunând scurt prin ce trec personajele, fără să le lase să arate ele – așa că nu m-a impresionat în niciun fel vreo răsturnare de situație (există o serie de scene aparent „inutile” într-o carte, unde acțiunea pare să lâncezească, dar rolul lor e tocmai acela de a construi tensiunea, de a-l face pe cititor să se aștepte la ceva – aici lipsesc cu desăvârșire, singurele momente care se apropie cât de cât de așa ceva fiind scurte scene cu întâlniri între personaje, dar care se rezumă la un dialog sută la sută funcțional, un fel de „infodump dialogat”).

În opinia mea, proiectul acesta ar fi trebuit să aibă un număr cel puțin dublu de pagini, partea suplimentară fiind folosită pentru a descrie lumile, a crea scene complexe, a dezvolta personajele, a construi tensiunea. Îi acord circumstanțe atenuante fiind vorba despre un roman de debut, dar îmi confirmă ceea ce observasem citind povestiri ale acestui autor – nu rezonez cu el, textele sale nu-mi oferă ceea ce caut eu când citesc.

Antoniu C. FURDUI – Ah-Ri

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: posibil

Unui designer de încălțăminte de damă din Seul i se propune o afacere neobișnuită: să imagineze o colecție de pantofi inspirată de relația pe care o femeie a avut-o în urmă cu ceva timp. Pentru ajutor, aceasta îi trimite fragmente de jurnal. Ceea ce începe ca un proiect interesant devine o adevărată aventură, deoarece designerul se lasă atras de poveste și începe să-și dorească să pornească pe urmele necunoscutei, vizitând locurile descrise în jurnal.

N-am mai citit nimic de acest autor. Nu știam la ce să mă aștept, iar asta a făcut ca surpriza să fie cu atât mai plăcută. Povestea m-a prins, mi-a plăcut (posibil să fie de vină și atracția pe care o resimt față de exotismul Orientului Îndepărtat). Faptul că a reușit să mă facă să trec peste lipsa acută de virgule, peste amestecul haotic de perfect simplu și perfect compus (care, pentru mine, reprezintă un turn off uriaș și adesea mă determină să abandonez un text), peste dialogurile uneori false și peste repetarea obsesivă a faptului că protagonistul voia să bea o bere și/sau un energizant – înseamnă mult. Înseamnă chiar că a fost o carte faină, conform gusturilor mele. Finalul a fost interesant, ridicând miza poveștii. Probabil că, pentru unii, va fi wow! făcându-i să guste și mai mult cartea. În cazul meu, deși am apreciat intenția și efortul, ceva nu a făcut clic, așa că am rămas cu sentimente amestecate referitor la el. Senzația mea a fost de final „lipit”, nu construit prin indicii strecurate în carte (ceea ce poate că se datorează lipsei de experiență a unui autor debutant, ori, poate, inabilității mele de a le sesiza). Una peste alta, pentru un roman de debut, mai ales că nu e SF sau fantasy, îl consider bun.

Florin PURLUCA – Nihil sine bacteria!

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

voi mai citi cărți de acest autor: da

Un volum cu patru povestiri, dintre care o parte le-am citit anterior în reviste SF de pe la noi. În textul care dă titlul cărții, omenirea intră în contact cu o formă de viață extraterestră și lucrurile merg spre rău. Mi-a amintit de Trezirea leviatanului, dar asta doar fiindcă am citit recent romanul respectiv. Sună bine. Tranzit vorbește despre suflete umane „prinse” în obiecte din timpul lor, readuse la viață după sute sau mii de ani. Mi-aș fi dori să dezvolte mai mult subiectul, deoarece cred că era suficient de generos pentru asta. Totuși, am apreciat povestirea ca atare, iar finalul mi-a plăcut mult. Poltergeist spațial și Un schimb aproape perfect prezintă episoade din războaie spațiale, cu oameni care încearcă să pătrundă în mințile extratereștrilor, găsind o punte de comunicare. Le-am savurat.

Îmi place cum scrie Florin Purluca, se numără printre autorii mei preferați (da-da, o să apară și în lista aia 🙂 ). Volumul e echilibrat, bine scris (conform gusturilor mele), a constituit o experiență plăcută, așa cum mă așteptam. Am apreciat și faptul că, oarecum, toate povestirile tratau o temă similară, din perspective diferite.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *