Ce-am citit în brumarul lui 2021

Iaca ce-am citit în ultima vreme. Și cum mi s-a părut – în conformitate cu așteptările, gusturile, interesele mele și după modul cum caracterizez/clasific eu lucrurile. 😉 

Philip K. DICK – Loterie Solară

anul apariției: 1955

cum mi s-a părut: ok

traducere: Anca RĂZUȘcum mi s-a părut: decentă spre bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Conducătorul guvernului mondial e ales în urma unei loterii. Iar cel detronat încearcă de fiecare dată să-l asasineze pe noul Maestru al Jocului, eveniment ce stârnește interesul întregii omeniri. Gărzi telepatice, colonii lunare, un conducător al unui cult misterios exilat undeva la marginea sistemului solar, oameni care-și „împrumută” personalitatea altora – cartea conține semințele a ceea ce va deveni recuzita obișnuită a scrierilor lui PKD.

Prima dată am citit romanul prin 1993 și mi-a plăcut. Acum, la recitire, mi-a stârnit nostalgia, dar l-am găsit relativ „subțirel” din punctul de vedere al conținutului, al personajelor și motivațiilor lor, al intrigii. Dar, ca fan PKD care-l studiază pe autor în evoluția lui, consider că merge.

René GOSCINNY & Albert UDERZO – Cosorul de aur

anul apariției: 1962

serie: Astérix (vol. 2)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Doina RODINA – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Druidului Panoramix i se rupe cosorul de aur cu care taie vâsc. Cum are nevoie de unul nou ca să poată participa la adunarea druizilor, Asterix și Obelix călătoresc la Luteția pentru a cumpăra unul. Doar că meșteșugarul la care-i trimite Panoramix pare să fi dispărut, locul fiindu-i luat de traficanți care vând totul la suprapreț.

Desenele sunt mai bine realizate decât în primul volum al seriei, intriga încă e destul de liniară, dar umorul e fabulos. Una dintre scene, în care se prezintă pacea și armonia de la suprafața pământului, în antiteză cu lupta din subterane, e genială! Mi s-a părut extrem de „cinematografică”.

Peter F. HAMILTON – Fallen Dragon

anul apariției: 2001

cum mi s-a părut: excepțională

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Corporația Zantiu-Braun jefuiește periodic planetele colonizate de oameni, colectând și copiind bunuri realizate de acestea. Procesul se face în urma unei ocupații militare. Pe una dintre planete, corporația întâlnește o mișcare de rezistență pe care nu o poate nici anihila, nici expune. Iar ceea ce, la început, pare doar o revoltă, s-ar putea să ascundă un secret formidabil.

Parcă e greu să accept la Hamilton o acțiune care se limitează la o singură carte. Evident că, pe un spațiu așa mic, nu poate să-și desfășoare artileria care-l face atât de deosebit în SF-ul actual. Dar tot spectaculos rămâne. Ideile din carte sunt mișto, firele narative bine creionate și împletite, personajul principal are o poveste foarte bine construită, intriga e solidă, iar finalul e… pfuai!

Alastair REYNOLDS – Hăul ispășirii

anul apariției: 2003

serie: Spațiul Revelației (vol. 4)

cum mi s-a părut: excepțională

traducere: Mihai-Dan PAVELESCU – cum mi s-a părut: bună spre foarte bună

voi mai citi cărți de acest autor: indubitabil

Atacurile Inhibitorilor devin tot mai periculoase, amenințând să ducă la extincția omenirii, așa cum a dus la extincția atâtor alte specii. Dar există o speranță, undeva, pe satelitul unei planete de pe care un cult straniu studiază niște dispariții misterioase. Acolo pare să se găsească poarta de legătură spre o brane de unde poate veni un ajutor în lupta contra Inhibitorilor.

Ideile sunt punctul forte al lui Reynolds. Surprinzător, de data aceasta reușește să construiască și un personaj foarte solid, ale cărui motivații sunt coerente, complexe, reușind să-mi câștige simpatia. Mi s-a părut că există unele scăpări în roman, dar, per total, cartea e la fel de bună ca orice altceva am citit de acest autor.

James S. A. COREY – Trezirea Leviatanului

anul apariției: 2011

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

traducere: Mihai-Dan PAVELESCU – cum mi s-a părut: bună

voi mai citi cărți de acest autor: cu siguranță

În sistemul solar au loc o serie de „atentate” care aduc Pământul, Marte și Centura în pragul unui război deschis. Asta până când se află că tot haosul e orchestrat pentru a permite acoperirea unui proiect ce implică un oganism extraterestru găsit pe orbita lui Saturn, organism capabil să transforme în întregime omenirea. În ceva nașpa.

E prima carte pe care o citesc de la acest autor. E genul de SF-space opera clasic, dar construit într-un mod extrem de cinematografic (acest din urmă lucru m-a deranjat). În rest, idee faină, partea științifică frumos articulată, personaje aproape decent construite, intigă condusă bine. Mai vreau.

Adrian TCHAIKOVSKY – Copiii timpului

anul apariției: 2015

serie: Copiii timpului (vol. 2)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

traducere: Gabriel STOIAN – cum mi s-a părut: slabă spre decentă

voi mai citi cărți de acest autor: destul de probabil

Supraviețuitorii de pe Pământul muribund pleacă în spațiu în căutarea unui nou cămin și ajung la o planetă terraformată de un proiect mai vechi al omenirii. Doar că, pe această planetă, a fost demarat un experiment în urma căruia păianjenii au evoluat și au devenit ființe care pot concura de la egal la egal cu oamenii pentru supremație.

N-am mai citit nimic de acest autor. Ideea mi se pare interesantă, specia extraterestră e foarte frumos construită (pentru mine, cu acest capitol mă poate cuceri o carte care nu e grozavă, sau mă poate pierde o carte care, altfel, e bună), personajele sunt așa și așa (am observat că nu reușesc să rezonez cu personajele când am de-a face cu salturi temporale în text, când personajele sar deseori peste ani), intriga e destul de bine dusă din condei și îmi place că sunt urmărite ambele planuri – atât clasa conducătoare, cât și pasagerii obișnuiți ai navei (ceea ce mi-a creat o percepție unitară, completă asupra situației). Traducerea mi-a răpit mult din plăcerea lecturii – o carte scrisă la persoana a treia care folosește perfectul compus este, pentru mine, un turn off major. Dar știam că asta e specific acestui traducător și, de aceea, de ani buni refuz să mai cumpăr cărți traduse de el. Doar că, de data asta… nu m-am uitat cine a tradus cartea înainte s-o achiziționez.

Liviu SURUGIU – Fata de pe Drumul Mătăsii

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: mi-a plăcut

voi mai citi cărți de acest autor: da

Un volum inegal (ca majoritatea volumelor sale de povestiri), cu texte care orbitează preponderent în jurul fantasticului, dar ating uneori și zona SF – în stilul specific lui Liviu Surugiu, la care SF-ul e doar un pretext pentru a duce la extrem idei „nebune”. În opinia mea, aceste povestiri îl fac să fie aparte în peisajul sefeului românesc și, din categoria aceasta, aș remerca în volumul de față Prințul tunisian, IEV (Înaintea Erei Voastre)Fata de pe Drumul Mătăsii și Scrisoare pentru tatăl meu. Dintre operele mai complexe ale autorului, cum a început să scrie în ultima perioadă și pe care le-aș încadra la „SF clasic” (e o catalogare personală, n-are legătură cu ceva din teoria sau critica literară) aș pune Stația viselor, pe care-l găsesc a fi un text bun. Am remarcat și Next, o povestire al cărei final „face toți banii”. Și, desigur, best of the best, textul care deschide volumul – Neostalgia, care mi se pare unul dintre cele mai bune scrise de Liviu Surugiu.

Din păcate, volumul este tras în jos de povestirile de umplutură, precum și de… dap, obișnuitele variante ale unor texte deja apărute. Pot înțelege incapacitatea de a face o selecție riguroasă când e vorba despre un autor aflat la primul sau al doilea volum, când vrea să publice tot ce a scris. Când vine, însă, vorba despre un scriitor cu multe cărți la activ, nu înțeleg această lipsă de discernământ în selecție, această dorință compulsivă de a publica orice, doar fiindcă a fost scris. Apoi, în următoarele volume, să mai apară încă nu-știu-câte variante intermediare ale textului publicat deja.

Roxana RUSCIOR – Un nou Pământ

anul apariției: 2021

cum mi s-a părut: ok

voi mai citi cărți de acest autor: posibil

Omenirea colonizează o planetă, dar lucrurile nu merg cum ar trebui. Legătura cu colonia se întrerupe, iar Pământul este lovit de un asteroid. Pentru cei care au reușit să scape, singura șansă este să pornească spre colonie și să spere că se vor putea stabili acolo, alături de urmașii coloniștilor.

Relația mea cu această carte e ciudată. Pentru a conferi un aer de credibilitate, autoarea a preferat să detalieze o serie de aspecte științifice pe care, după cum reiese din text, nu pare să le stăpânească (începând cu banalul fapt că cea mai apropiată stea nu este la 2 ani-lumină). Din postura de consumator de SF, acest aspect m-a deranjat foarte tare. Au fost și unele erori de logică, sau situații care nu mi s-au părut deloc plauzibile (de exemplu, cel care conduce exodul de pe Pământ este un exaltat religios, care prezintă totul în lumina extremismului credinței sale, iar consiliul care-l sprijină, în care se regăsesc și atei sau budiști, n-are nicio problemă cu asta).

Și totuși… Cumva, cartea m-a dus pe un făgaș straniu. Mintea mea a reușit să se seteze pe faptul că are de-a face cu un SF românesc sau rusesc al anilor ’50-’60, sau un film de categoria B din anii ’70, unde iei inadverențele ca pe ceva firesc, accepți dramele personajelor ca venind mai curând din indicațiile autorului/regizorului și mai puțin din cursul natural al acțiunii și mergi mai departe. Iar la final zici „a fost ok”.

Teodora MATEI – Himere

anul apariției: 2021

serie: Cazurile și necazurile comisarului Anton Iordan (vol. 4)

cum mi s-a părut: mi-a plăcut mult

voi mai citi cărți de acest autor: cu siguranță (că, dacă nu, mă bate 🙂 )

Iordan și Matache investighează un caz complex, ce implică o serie de „accidente” ale unor bărbați din mai multe zone ale țării. Țesătura e prea deasă și complexă pentru a găsi ușor un fir de unde să apuce ancheta. Cluburi de lectură online, călătorii prin orașele țării și poveștile personle de viață ale celor doi – cu începuturi și sfârșituri, amoruri și drame – toate acestea condimentează o carte polițistă în care, parcă, soluția e prea „pe față”… până vine finalul.

Se simte că seria e deja „coaptă”. Personajele sunt bine conturate, conduc singure acțiunea, iar autoarea a dobândit deja suficientă experiență încât să orchestreze mai multe fire narative care se împletesc pentru a crea un tablou complex. În opinia mea, e cea mai bună carte din serie până acum.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *